Prima nebunie de mii de kilometri pe care am facut-o dintr-o parte a Europei in alta, dintr-un colt mai nordic spre unul cu soare, a fost in 2009, la inceput cand dupa CE-ul cu Belgia, ne-am intalnit in gara, Petri, eu si Laura. Era inca frig, in martie si eram a 2-a oara in 24 de ore in gara din Cluj. Biletele le luaseram tot prin CFR, tot Balkanflexipass-ul pe care il platisem inainte sa plec in Belgia.
Stateam pe bancile reci si jegoase din gara si ma apucasem de plans.Oricat de mult m-am gandit uneori cum ar fi sa iti petreci viata pe drum, traind din putin si vazand mult, schimbandu-ti hainele doar atunci cand le cumperi si multe altele la care visezi atunci cand incepi sa intelegi ca lumea e mai mica decat pare si ca ai putea sa incerci sa o strabati uzand de forta ta interioara si de experienta imi lipsea brusc confortul psihic al unui loc static de care sa apartin.
Da oricat ma-s bate cu pumnii in piept, nu pot sa neg ca m-a lovit o criza fizica si psihica in momentul magic din gara. Venisem din Bruxelles, Charleroi cu un avion care aterizase in Bucuresti undeva dimineata la o ora destul de inaintata si aveam 48 de ore sa prind trenul de Sofia. Asta insemna ca trebuie din Bucuresti sa ajung in Cluj, sa-mi fac bagaju si a doua zi dimineata sa fiu din nou in gara pentru a ma intoarce in Bucuresti. Ajunsesem acasa in Cluj, inca cu gustul de Belgia, vesnica nostalgie si depresie (despartirea de Charlotte) pe care nu aveam s-o revad decat intr-un timp nedefinit. Mi-am pus hainele in masina de spalat, am mancat ceva vechi si uscat din frigider si am adormit. A doua zi dimineata eram din nou in gara. Stateam pe banca si imi venea sa plang. Ma uitam la bilet. Costase 50 de euro. Am zis de vreo 10 ori: nu mai pot, ma duc acasa! Vreau sa ma intorc acasa. Sunt prea obosita! Amandoi, si Laura si Petri se uitau la mine amuzati si neimpresionati. Nu dormisem de doua saptamani si urma inca una cu mai multa lipsa de somn. Nu ma speria altceva decat tranzitarea Bulgariei in timpul noptii intr-un tren ce stiam sigur ca nu va fi foarte primitor (in 2005 fusesem in Macedonia si trecusem catre Grecia tot prin Bulgaria, 12 ore intr-un tren ce arata mult mai jalnic decat personalele de la noi.) Nici nu banuiam in timp ce ma lamentam ca drumul pana in Patras cu trenul avea sa dureze 50 de ore numai dus…daca as fi stiut in acel moment as fi renuntat la bilet si
m-as fi intors acasa.
M-am remobilizat repede si mi-am taiat cumva artificial starea de angoasa si disperare pe care o aveam si ma-m gandit ca nu o sa mai am ocazia sa fac asemenea nebunii alta data si ma-m gandit ce modalitati sunt sa trec din absurda stare la una mai buna. Cel mai bun remediu, as usual, music.
Dupa ce am iesit din Cluj deja, totul arata altfel, ma reintregeam in casa cea mai primitoare si mai provocatoare, trenul. Spatiul mobil-mitic, transcedental prin material, ce transporta o suma de destine, imposibil de cuantificat.
In Brasov au urcat colegii din LBGul de acolo si eram cu 4 in plus. Odihniti si cu chef de distractie au invadat compartimentul si au inceput sa desfaca pachete cu mancare si sticle cu alcool. Le citeam in comportament un chef de distractie si ma frustram cu fiecare tipat retardat si incercam sa nu rad ca sa nu inceapa sa ma obilge sa beau. Peste 20 de minute eram deja in alt compartiment, incercam sa dorm.
in timp ce incercam sa atipesc (era un adevarat exercitiu de forta, desi aveam 3 locuri pe care sa ma intind, exercitiu care avea sa ma tenteze de-a lungul celor doua zile jumate de calatorie continua), apare „brietenul Veres” cu formidabila veste ca trenul are intarziere (Romania, the usual) si ca nu prindem trenul de Sofia. Era ultima sansa sa ma intorc acasa la somn, si vestea asta m-a binedispus in sensul in care ma gandeam ca trebuie sa fac a 3-a oara in 24 de ore drumul Bucuresti-Cluj dar ca o sa ajung acasa in pat. N-a fost sa fie pentru ca oamenii erau convinsi sa ajunga in Patras asa ca au sunat si au tinut trenul (oricum cred ca eram cam singurii calatori inspre Bulgaria, intr-o zi a saptamanii la ora 6 seara).
Ajunsesem in Bucuresti (din nou), momentul adevarului. Surprinzator, trenul era compus din vagoane mai mari decat cele romanesti si de data asta spre deosebire de 2005, erau NOI. Ne-am adunat intr-un vagon nou si Veres a scos un faiser, ca zicea el „e bun cand treci prin Bulgaria”. Ne-am „jucat” cu el de vreo 2 ori – facea o galagie destul de mare- si am si fost interpelati in bulgara ca ce se aude. Ca intodeauna, bestanii veseli si galagiosi nu le pasa brasovenilor de „ce zicea tanti” si l-au ascuns, continuandu-se galagia si povestile interminabile despre calatorii si alte drumuri facute in alti ani.
Era a 3 a oara cand incercam sa dorm cand a aparut politia de frontiera cerand pasapoartele, ajunseseram la podul de la Giurgiu. Lasam prin intuneric in spate un no man’s land, spatiu care intodeauna m-a fascinat, si n-am fost singura (spatiul de trecere dintr-o tara in alta). Pe tren incerc si reusesc de data asta sa adorm pe doua scaune, trezindu-ma din ora in ora sa vad daca mai am bagajele. 12 ore chinuitoare…
un alt spatiu incarcat de inedit (din nou teoria cu fostele tari comuniste care merita vazute, vazusem o parte din Sofia in 2005 si era la fel grandioasa si masiva), imensa gara cu cele 14 linii de tren toate goale, aparea in noapte si in frig sub mutrele noastre perplexe si fastacite. Ma asezasem jos pe ciment. Inauntru in gara am incercat sa intreb la informatii unde se afla trenul de Thesaloniki si la ce linie e, dar nu am aflat nimic concludent, nimeni nestiind engleza si tabela de trenuri fiind din nou pe langa mesmerising, o enigma totala. Am incercat sa intrebam pe cineva care a vazut ca suntem straini, unde e trenul si ni s-a aratat un muncitor de gara cu salopeta si ecuson care trebuia sa ne arate unde este trenul. Inca mai puteam astepta. Pe linii nu aparea nimic si mai aveam inca 20 de minute pana sa plece trenul care nu era in gara. Alte informatii? Cateva incercari esuate de a scoate ceva informatie de la cineva si ceva important: in gara este McDonald’s, intr-un cort! Radem si incepem sa topaim de frig. La un moment dat vine cineva catre noi si ne intreaba intr-o engleza stricata daca mergem spre Thesaloniki. Ne duce la tren (era un angajat al garii) care era undeva la prima linie (dupa cum descifrasem de pe tabela ) dar foarte departe de gara in sine. Ne cere bani. Cati? 7 euro de persoana. Incepem sa radem. Ne urcam in tren, vine dupa noi cu tot cu celalalt angajat al garii. Continua sa ceara fara nici o jena acei 7 euro. Ne asezam, ne facem comozi, fiecare are ceva de facut, nimeni nu vrea sa dea bani. La un moment dat, plictisit, Veres ii intinde o bancnota de 1 leu si-i spune in engleza ca e mult la noi si ca sa-i ia daca vrea pe toti si sa plece. Angajatii raman cu leul, se dau jos si trenul pleaca.
Ceva mai light acum cu oboseala, trenul arata mai bine, nasu nu ne controleaza balkanu decat pe prima foaie. Nu completam, mai avem o zi in plus la calatorie. Se face dimineata, vegetatia cu tenta de verde uscat si solul nisipos de langa sine aunta Grecia. Incep sa incerc din nou sa adorm dupa ce ma gandesc cum o fi aratand drumul cu trenul catre mare si Patras.
ajungem in Thesaloniki ziua. Afara, evident cald, mult mai cald decat la noi in martie. Fiind a 2-a oara acolo, incerc sa ma gandesc unde e piata mare cu iesire spre marea Egee. Tin minte ca de la gara mergi inainte la la un moment dat trebuie sa fie in dreapta undeva. Intre timp trebuie sa mancam. E deja prea mult timp de cand n-am mai facut asta si calatoria catre Patras nu e nici la jumatate. Gasim un local simpatic unde ne luam gyros evident, si apoi ne pornim catre piata mare cu iesire la mare pe care o gasim relativ usor. Ciudat cum, desi am mai fost si-mi reamintesc gusturi si mirosuri, oriude ma duc, acel ceva al orasului arata mereu altfel. Anul asta am descoperit un bazar imens in care evident (ca orice bazar pe care il vezi in imensitatea lui in ultimul moment, nu ai timp sa il vizitezi).
imagini:
aristotel, portocalii, marea Egee, Turnul Alb (in care scrisesm ceva intr-un caiet in 2005), nu mai tin minte ce, cofetaria cu baclava, biserica veche ortodoxa, cartierul lui Christoforos pe care incercam sa mi-l reimaginez neavand nici o idee in ce directie se afla, strazile abrupte si curate, magazinele cu haine si obiecte ieftine in comparatie cu Belgia (inca in capul meu staruia Belgia si Leuven si era imposibil sa nu compar desi trecerea a fost brusca), hotelul gigantic, portul si Muntele Athos pe care ne chinuiam sa-l vedem in zare.
Atena.
Cand am ajuns era noapte. Facuseram 8 ore jumatate cu trenul pana in Athena. Si mai cald afara, tot mai cald. Incep sa ma gandesc daca o sa am unde sa ma spal. Veres care era si RA ma asigura ca o sa avem unde dormi. Asta nu ma ingrijoreaza atat de tare, lipsa somnului deja nu o mai simt. Doar sunt in Atena. Dusul a fost intodeauna insa o problema daca nu a existat. Servetelele umede te pot scoate, dar simti nevoia de un dus. Dar dupa anul in care am stat (tot cu BEST) o saptamana in cort fara sa ma spal, 24 de ore era o nimica toata. Incerc sa prind cat mai multe imagini pot. Avem numai 12 ore de stat acum aici. Sunam bestanul salvator. Ne spune ce trenuie sa luam metroul pana la o statie (syntagma, Akropole, Larissa, Metaxourghio, Olimpiako Stadio, etc.) dupa care sa luam un bus cu un anumit numar care ne va duce intr-un loc in care ne vom intalni pe o strada.
Cand ajungem acolo constatam cu stupoare ca suntem vreo 20 de oameni fara cazare (ne intalnim cu macedoneenii). Facem bancuri nesarate despre cum or sa doarma macedoneenii in gara pe baza de etnie. glumele nu se adeveresc si ne ia Cleopas la el acasa pe vreo 10 si ne spune ca are si loc in pat pentru fiecare si dus si tot ce vrem si ca dupa ce ne lasam bagajele trebuie sa mergem la bere, conform regulamentului. Un apartament dragut si mare in centrul Atenei. Imi aleg patul, ne impreietenim cu gazda, ii dam cadoul clasic pe care orice bestan cu experienta il are cand este cazat la un coleg (sticla de Florio) si incep sa ma laud ca eu vin din Cluj dar ca de fapt vin din Belgia de la un alt eveniment. Intrebari, glume obosite, povestim lucruri pe care stim ca le avem in comun: Europa, evenimentul la care mergem, cat facem pana acolo, cand plecam, de cat timp sunt oamenii cu care vorbim in Best, daca au fost in Romania, daca au fost in Cluj, cand vin la noi in vizita, cand putem vedea orasul, etc.) ne pune frigiderul la dispozitie, ne serveste cu Ouzo, ne promite ca o sa fie ceva ne neuitat in Grecia anul asta. (de parca nu e de fiecare data…)
Eu si Laura ne gandim la dus ca la o oaza in desert. Nu mergem la bere. Ne hotaram sa ne spalam si pe par si asteptam sa se usuce in timp ce stam pe balcon la „small talks”. Suntem frante. Ne hotaram sa dormim.
Dimineata prindem putin din Atena (cam ce se vede din bus) si ajungem, din nou, in gara. Ultimul tren, destinatia, Patras! Ultimele 8 ore de mers. Fresh si fericti ne uitam pe geam la splendida Grecie cu mare pe partea dreapta si livezi interminabile de portocali si lamai pline de fructe si in stanga munti cu zapada. E din ce in ce mai cald. Deja suntem in tricouri si fascinati de drum nici nu mai stam pe scaune. Suntem cu moacele lipite de geamuri. Ceea ce speram nu era nici pe jumatate atat de frumos, salbatic cumva, din alta lume. Case in stil mediteraneean, livezi, munti care rasar din mare sau stanci aride. In partea stanga dinspre Atena, munti cu zapada si in partea dreapta marea si livezile de portocali…
Patras.
Prima imagine: o gara cu doar 2 linii de tren, si la o distanta de cativa metri de gara un vapor imens acostat. Nu ne putem lua ochii de la vapor. Gara si vaporul langa, aproape de sinele de tren e ceva ce ne fascineaza retina, ceva cu care nu suntem obisnuiti. Ma gandesc din nou la un fel de antropologie psihologica si cum influenteaza geografia comportamentul si cultura. In sfarsit suntem aici, calculam. Fara noaptea din Atena, am facut 50 de ore. Nu vrem sa ne gandim la intoarcere.
Un oras linistit, fara caracter turistic dar cu foarte multe de oferit. Aflam ca universitatea si campusul sunt undeva la iesite din oras. Trebuie sa luam bus. Ne intalnim cu cativa colegi din Patras si ii intrebam daca putem face baie. Sunt aproape 30 de grade afara. Se uita la noi speriati: e iarna! Cum sa faci baie iarna?
Ajungem in campus si ne intampina Artemis:” Hi, I am Artemis, welcome to Partas, please follow me”, cu tz-ul de rigoare la fiecare s in engleza ei. Campusul e destul de mizerabil, plin de caini vagabonzi si studenti care joaca table sau shah sau stau pe iarba cu frappe-ul in mana. Asteptam sa ni se dea welcome pack-ul si cheia de la camere. In sfarsit pot sa-mi desfac bagajul si sa fac un dus. Baile sunt comune, caminul arata bine dar modest. Linoleum pe jos, un pat, un dulap murdar, ghiuveta in camera.
Iesim afara sa povestim, ne uitam in jur, in mijlocul cladirii e un palmier imens si batran. Ne intrebam daca au construit caminul in jurul lui. De la bar poti cumpara apa si cafea pt frappe. Am cerut numai apa si am primit un zambet intelegator. Mergem sa mancam. Cantina imensa, masa copioasa. Tone de portocale, pui cu orez (multa mancare si buna). Fisrt day is over.
Day 2:
Aflam ca avem un vecin din Cipru. Ne invita sa povestim. Ne intreaba de unde suntem si ii povestim despre organizatie. Ne povesteste despre Cipru si cum se face acolo armata, cat sunt cipriotii de patrioti si cum si el se simte unul din ei. Stam deci, in mix cu alti stundenti si ne bucuram ca putem povesti cu ei. Seara se aud cantece din camera lui, se pare ca stie sa cante la foarte multe instrumente. Ceva intersant si in acelasi timp ciudat legat de studentii din caminele din Patras era ca aveau organizatii comuniste care practicau o propaganda de raspandire a acestui concept. Complet straini de experienta directa cu el si de multe alte cunostinte aveau un sistem chiar serios de promovare si raspandire si erau extrem de convinsi ca acest tip de ideologie este cea corecta pentru ei si pentru viitorul tarii lor. Cu cativa din ei cu care am discutat, au incercat sa ma convinga (fara sa ma asculte) de faptu ca in Romania de dinainte de 89 a fost socialism si nu comunism in toata regula. Am renuntat pana la urma amuzata sa mai combat in idei cu cineva care are camin gratuit, masa gratuita la cantina si scoala neobligatorie. (doar in sesiune fiind obligatoriu sa mergi la examene). Perspectivele difera de la un pamant la altul si putem adopta fara sa stim concepte pe care nu le putem cunoaste dar le imbratisam numai pentru ca suna bine.
Cladirea in care invata stundentii e una noua si are toate facilitatile pe care o facultate normala ar trebui sa le aiba. E o placere sa stai in salile de conferinta. Incepe evenimentul in sine.
din ziua 2:
masa de amiaz la biserica ortodoxa din Patras, crama in care am baut mavro dafne*, ne imprietenim cu Rufat care stie 4 limbi, vine din Azerbaidjian, studiaza in Ankara si are doar 18 ani. La cateva luni dupa ne viziteaza la Cluj la aniversarea noastra de la Leghia.
plimbarea prin Patras si City tour:
fantani cu apa albastra tipator, fructe (capsuni – 1 euro cutia), cetati si ziduri nenumarate, strazi lungi in panta, din capatul carora se vede marea; parcuri ingrijite cu vegetatie de mare, flori ciudate si palmieri inalti. Pe langa vechea si arhi-cunoscuta expresie „chalara”, care e cu adevarat CONCEPTUL de relaxare si nu relaxarea in sine, peste tot in Grecia oamenii sunt calmi. Nustiu daca cuvantul lenes e cel mai potrivit, oricum daca mergi in Grecia, intelegi foarte repede conceptul de chalara. Sunt cateva ore de siesta pe zi, chefurile incep la ora 2, in oras sunt batrani care iau cina sau masa de amiaz in parcuri la mese aduse din casa si joaca sah si table, totul e sub o liniste deplina. Presarate cu pisici lenese, toate strazile inspira calm…
seara internationala:
(Romania, Turcia, Macedonia, Grecia- ultimele trei fiind din South Best Region)
mult ouzo, foarte mult ouzo, sala de chef mare, un amfiteatru vechi de fapt, parasit in care curgea apa din tavan (desi afara nu ploua) si cu camere parasite in spatele scenei, creepy si murdare. Mancare macedoneeana, rahat turcesc.
the Rio-Antirro bridge
http://en.wikipedia.org/wiki/Rio%E2%80%93Antirrio_bridge
Day 3:
Dupa trezirea din dimineata urmatoare am hotarat ca imaginea pe care o vedeam cand ieseam din camin si cand eram la cursuri si anume cea cu podul nou care se vedea in departare trebuie explorata mai indeaproape. Batea un vant ingrozitor si totusi ne-am hotarat sa mergem pana la pod. Desi aveai impresia ca e foarte aproape era de fapt foarte departe. Ne-am pierdut pe stradute pana am reusit sa ajungem la el. Cu adevarat o capodopera arhitecturala plutitoare, podul pe care nu puteam sa respir si simteam ca ma ia vantul la fiecare pas avea sa-mi dea cosmare si vise ciudate noaptea. Cadeam in gol intre cele doua mari si ma sufocam inainte sa cad in apa. Am ajuns la far intr-un final si marea deja devenea un element obisnuit al oricarui pesisaj de atunci, chiar daca acum ma fascineaza pozele.
Drumul inapoi. Thesalonikki si acelasi bar cu gyros in care ne-am intors sa mancam in drum spre gara.. pana in Athena din Patras facuseram 8 ore in picioare in fata baii pentru ca nu aveam locuri rezervate pe scaun. Si nici foarte multa mancare. La noi se lipise un turc care se suparase pe filmuletu nostru de promovare de LBG pentru ca era cu mongoli.
A crezut ca vrem sa ii jignim in mod direct pe turci pentru ca au fost invadati de catre mongoli de-a lungul istoriei. Dupa cearta s-a trezit numai el cu noi intren, pentru ca ceilalti colegi ai sai plecasera cu o zi inainte. Fara apa, fara mancare. l-am hranit si ne-am imprietenit inecrcand sa-i aratam ca nu istoria care a incercat sa ne desparta, ne apropie ci prezentul care ar trebui sa arate altfel. Ajunsi in Athena am hotarat sa urcam pe Akropole si mi-am petrecut implinirea celor 25 de ani acolo, pe ploaie si printre coloane. Cred ca a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi de ziua mea. (pe langa sampania de la chef, cadourile si cantecele de la colegi)
Un tren la fel de aglomerat si din nou aperetivul Ouzo pentru foame. De data asta n-am mai avut unde sa ramanem in Athena si a trebuit sa ne multumim cu cele 12 ore de vizitat orasul dupa care ne-am urcat in trenul de Thesaloniki si apoi in cel de Sofia. Oboseala, foame, dureri de oase. In gara din Sofia, din nou bezna si atmosfera sinistra. Trenul de Bucuresti Nord, plin de tigani. Ne hotaram sa dormim cu randul. E degeaba, adormim instant si greu si nu ni se intampla nimic rau, oamenii sunt oameni in functie de conjunctura…. e dimineata din nou si din cele 50 de ore mai sunt doar 10….la un gand de genul incep deja sa ma gandesc la un pat si la un dus. A fost cea mai grea si mai obositoare calatorie cu BEST de 6 ani de cand ne deplasam pe distante mari. Simt cum ma doare spatele in puncte exacte si parca imi explodeaza oasele de la atat de multe pozitii incomode. Pe trenul de Bucuresti-Cluj sunt deja acasa. Aud pe cineva pe holul trenului care urca si se plange ca cele 8 ore ramase pana la Cluj o sa fie obositoare si lungi.
Sa incerc sa dorm e deja poezie…nu mai este mult si o sa pot dormi intr-un pat. Incerc sa-mi termin mica brosurica despre greci si sofism si ajung in Cluj undeva seara. De aproape o luna pe drum, dezorientata in oras, ajung acasa si tot peisajul pare si este de fapt strain. Incerc sa ma gandesc deci, la ce inseamna cu adevarat acest cuvant.
Vio B.
