Intr-o zi poti fi in Cluj si sa strabati stradute nebanuite care te pot duce inspre casa si zici: ce tare! Na-m mai fost pe aici niciodata. In alta zi te poti trezi pe o insula de pe Nipru, (fara sa joci vre-un joc sau fara sa te uit la un sf sau sa citesti o carte) si incepi si o explorezi ca si cand ar fi a ta…
A doua aventura pentru mine legata de Ukraina incepea undeva prin 2007 cand intr-o seara de prin septembrie ne ascunseseram intr-o padurice de pe langa Zorilor sa povestim. Prima experienta cu Ukraina din 2005 fusese tot o escapada pentru ca aveam drumul platit (nu ne consumaseram toate calatoriile de pe Balkan Flexipass). Fusese tot o calatorie fara predictii si ma asteptasem la prea putin. Dupa, eram convinsa ca am preconceptii si judecati false in ceea ce priveste un loc necunoscut. Ma simteam intr-un fel vinovata fata de ignoranta cu care privisem atunci harta. Intr-un fel eram vinovata
a-tipic pentru ca singurele lucruri pe care le stiam despre Ukraina erau ca e la granita cu noi si ca este inca sub „influenta” Rusiei si cumva subconstient (ceea ce stie cam toata lumea care aude tangential despre Ukraina), “nu e nimic de vazut acolo”…
Poate ar fi mai relevant sa povestesc acel prim contact cu tara aceea decat al doilea…dar poate intr-un alt post.
Am sarit direct aici pentru ca a 2-a calatorie mi-a confirmat total ceea ce crezusem despre mine dupa prima, prin altii care la fel, dupa ce ne-am intors simteau ca ceva gandisera gresit inainte sau stiusera prea putin despre ceva care parea atat de accesibil si atat de aproape. (familiaritatea lucrurilor ne face sa le trecem cu vedere adevarata esenta, uitand sa cautam adevarul mai aproape decat mai departe de noi).
Dar sa revin la intalnirea din padurice.
Dupa cum programam aproape orice nebunie, atunci cineva a adus vorba.
“ma! Nu merem la R.M?” (Regional Meeting - intalnire a oraselor din tarile care fac parte din regiunea Best respectiva)
Am intrebat unde, si cand am auzit de Ukraina iar mi-a venit in minte faptul ca mai fusesem odata acolo si impulsul de moment a fost ca poate ar trebui sa incerc si “altceva” (altceva aici inseamna un alt spatiu geografico-etnic pe care sa il pot explora). Si totusi….mi se parea ca un singur oras din Ukraina care imi lasase clar in minte ca locul trebuie studiat mai mult parea dintr-una putin si ocazia de a trece mai departe incepea sa mi se contureze ca fiind de neratat.
“si cand e evenimentu?”
Foarte putin a mai fost pana la bagaje…
Incepusem sa imi amintesc treptat cum fusese prima data cand trecusem granita si cat de periculos paruse. Ca si atunci cand ai un dinte stricat si trebuie sa mergi la dentist, stii ca vei merge si cu cateva ore inainte de programare incepe sa te doara fara motiv stomacul sau incepi sa ai ameteli amintindu-ti sunetul frezei pe os. Poate chiar fusese periculos si poate iar o sa trecem prin “faze de genu”.
Dar eram 7 oameni si era intre noi o bucurie a plecarii de parca ne-am fi dus cu cortul in Vama in plina vara. Ne stergeam din minte orice posibilitate a inevitabilului de la cele mai mici incidente care puteau sa apara ( sa nu uitam berea pe peron) pana la cele serioase legate de trecerea granitei. (in 2005 intrasera in autobuzul care ne ducea in Cernauti din Suceava cu kalashnikoavele si ne speriasera serios printr-o atitudine mai mult decat ostila cu intrebari la care trebuia sa raspundem exact si specific unde mergem, unde vom sta, cine ne va intampina, cu cine vom vorbi, etc, etc). Nu pot sa zic ca imi era teama (Auzisem destul de ceceni, rusi, razboi, cuvinte care incepusera sa aiba o greutate destul de mare in zilele acelea) dar aveam o stare de disconfort asociat cu indignare care venea din intrebarile pe care mi le puneam fara sa vreau (eu merg in Ukraina sa imi vad prietenii, sa imi cunosc colegii de organizatie mai bine. Suntem studenti, suntem tineri…de ce atat de mult „trouble”? De ce atat de multe piedici? De ce atat de multe ziduri intre noi?)
Am trecut usor de spaime de tipul asta si azi cred ca nu ar mai fi atat de accentuata starea daca ar fi sa merg in Ukraina decat poate daca as merge singura. Cuvintele care ne sunasera greu in urechi atunci se estompau in glume (cum se intampla de obicei cu noi datorita unei oarecare inconstiente a zilei de maine ce ne caracterizeaza imediat ce ne indreptam gandurile spre o noua calatorie).
Din Suceava (care a fost o alta revelatie – absolut superba cetatea Neamtului in octombrie)
ne-am urcat in trenul international care mergea pana in Kiev. Ce ma bine-dispune in mod deosebit chiar si azi este relaxarea cu care m-am urcat mereu in tren. Nu am pus niciodata intrebari legate de lungimea drumului, de ceea ce mi s-ar putea intampla odata ce am parasit tara, etc. Stiam aproximativ cu 2, 3 zile inainte pe harta cam unde urma sa mergem si cu ce. Ne hotaram rapid si de obicei 1 sau 2 persoane stiau drumul, restu fiind prinsi de altele…
“cate ore facem pana in Suceava?”- „total irelevant! Practic de acolo plecam…”
“cate ore facem pana in Kiev?” – „la fel de irelevant! Intai trebuie sa ajungem in Cernauti
si dup-aia mai vedem”….cam in asta se masura timpul grijilor. Dormisem doar cateva ore cand m-a trezit granicerul sa-mi ceara pasaportul. De fapt ma trezisera zgomotele din granita care ridica vagonul. (in Ukraina sinele sunt mai late decat la noi si se muta vagonul pe celelalte sine). Atunci cand aud asemenea sunete straine total urechii mele realizez cat de departe sunt de casa si ma cuprinde un ciudat sentiment de instrainare combinat cu unul de independenta vagabondesca ce ma face sa ma gandesc adeseori cum ar arata viata de nomad in acest secol traind din putin si explorand cele mai nebatute carari de prin diferite tari, tari ce iti devin casa imediat ce le-ai calcat pamantul.
Cernautiul seara – vazut din tren- era feeric printre mormanele de gunoaie si parcul lui imens si paraginit. Tin minte ca le-am povesit colegilor in timp ce eram in bucataria vagonului (vagonul avea 2 compartimente fiecare cu 4 paturi supra-etajate cu tot cu asternuturi si o bucatarie cu mese si banci unde ne-am petrecut mai tot timpul pana in Kiev), cum arata gara din Cernovski pe care o vazusem cu 2 ani in urma. Cu toate arabescurile si basoreliefurile aurite de pe pereti si buda fara usi unde plateam 10 “gravnias” ca sa intram.
Cand am ajuns in Kiev era deja dimineata si ma distram grozav cand imi vedeam colegii cum se chinuie sa citeasca mersul trenurilor de pe tabelele din gara. Planuisem sa invatam alfabetul chirilic si incepusem deja sa buchisesc cateva litere dar Octav mi-o luase inainte si stia vreo 20-30 de cuvinte si putea chiar sa citeasca cuvinte intregi. (si azi ne mai salutam cu cuvinte ukrainiene).
Biletul pentru Zaporizhzhya (destinatia finala) l-am luat de la casa de bilete mai mult prin semne si ne-am si repezit apoi la chioscurile de pe langa gara sa vedem ce este…Inca fumatori curiosi si nebuni am cumparat un pachet de tigari care in banii nostri costa undeva pe la 5000 de lei vechi.
Bulan care are 120 de kg a tras un fum si a ametit. A bagat tigara inapoi in pachet si a venit un cersetor sa ii ceara una. Cand Octav i-a intins pachetul a facut un semn de dizgratie si a plecat in timp ce noi radeam.
Ce mai puteam cumpara? Bere de toate felurile, vodka [Hortitza- in traducere de pe eticheta], tigari extrem de ieftine (atunci de vreo 5 ori mai ieftine decat la noi). La dulciuri nu am indraznit sa ma risc desi asta e o meteahna veche de-a mea cu dulciurile strainilor, deoarece nu prea puteam citi ce scrie pe ambalaj si in Ukraina in general, inafara de stundenti, foarte greu gasesti pe cineva care sa vorbeasca in engleza sau o limba cel putin apropiata de cele pe care noi le cunoastem.
Foarte bucurosi ca pot bea pe strada, fara sa le pese de rucsacii care ba se destramau, ba cadeau, Petrica si Octav-bulan se luasera la plimbare de nebuni pe langa gara cu cate o bere in mana. Superficiali cum imi par cateodata dar in sinea lor extrem de analitici (pot analiza o ora un surub sau o piulita gasindu-i atributii nebanuite sau pot sta o ora intr-un magazin holbandu-se aiurea) isi roteau privirile cam la absolut orice misca. Mult mai precauta, sau mai bine-zis stresata cum imi zic ei, eram concentrata mai tot timpul pe salvarea energiei pe care o am, incercam sa ii lipesc din mou la grup pentru ca tot timpul pareau ca vor sa mearga in alte directii.
„hai ma….sa merem sa vedem ce-i p’aici”…Foamea, setea sau nesomnul nu tin minte sa fi iesit din gura lor decat atunci cand nu mai puteau sa se uite in stanga sau in dreapta pentru ca ameteau.
Am luat-o aiurea pe strazi cu bagajele dupa noi (mai erau inca vreo 3 ore pana la trenul de Zaporijzhzhya), pe langa banci din metal si sticla, statui comuniste cu stele tipice si chiar si Stalin pe un cal, pasarele cu marfa cum gasesti la noi „in piata la rusi”, cu papuci de casa si ceasuri, pijamale si seminte, flori si parcuri imense, case care mie imi aminteau de carti gen Anna Karenina sau Karamazovii, care desi erau in Rusia miroseau de departe a Imperiu. (mi se accentua si mai tare cu fiecare imagine pe care o vedeam ca vreau mai mult sa vad Rusia) – pentru prietenii nostri kieveni asta ar fi o jignire si imi cer scuze fata de ei, daca vor ajunge vreodata la acest text probabil tradus. (In Zapo., am intalnit niste colege din BEST care faceau parte dintr-un prostest desfasurat in Ukraina si purtau niste insigne pe care scria cumva complicat „vorbiti ukrainiana si nu rusa!!!” printr-un joc de cuvinte). Au fost palme de genul peste obrazul meu ignorant care mi-au deschis ochii si m-au scos din carapacea „dorintei de vest”, a ideii cum ca daca o tara nu apare pe „harta turistica a optiunilor confortului” nu are povesti si deci „nimic interesant de vazut”. Tocmai acolo se poate ascunde de fapt toata esenta unui zbucium de supravietuire a unei culturi…
Ma crispau cladirile imense si atat de perfect construite, cuvantul grandios mi se releva in concretul arhitectural inca din prima zi cand am stat acolo…
Eram deja de mai bine de o zi jumatate pe tren si ne urcaseram intr-unul de clasa a 2-a, necompartimentat, dar mai luxos decat cel luat din Romania, cu cearshafuri si fete de perna infoliate de data asta, cu servetele umede si zahar pentru ceai in pachetul pe care il aducea femeia de serviciu noilor calatori.
Fiecare si-a ales un pat si fiecare avea patul lui cu tot cu asternut pregatit.
Shefii de vagon (niste copii cred si mai tineri decat noi ne-au devenit foarte curand prieteni, si nu prin povesti despre vietile noastre, ce putem sau nu putem face sau la ce suntem studenti si cat suntem de cultivati sau retarzi, ci prin 2 gaturi de vodka, 2 bratari de plastic date la schimb si cateva zambete).
Ceaiurile pe care ni le-au adus la mese (vreo 4-5 mii de lei vechi o ceasca de ceai cu zahar) erau puse in pahare cu suport special de metal, iar lichidul avea o culoare aurie. Se oglindea in el soarele si pe masura ce trenul marea viteza, ceaiul lasa umbre de lumina pe masa din fata patului. Un fel de casa mobila si mizantropa, vagonul redevenea un spatiu de refugiu.
Zaharul cubic era impaturat in hartie -daca tineti minte pe vremea comunismului era asa ceva si la noi- veche, stearsa cumva spalacita pe care era imprimat un desen facut in stilul perfectionist al desenelor din revistele „Soimii patriei” care infatisa irealist un tren si niste flori roz de pom inflorit. Cand desfaceai pachetelul, zaharul era foarte departe de a fi alb, dar nu avea un gust rau ci mai degraba ciudat. Cred ca am mai pastrat o asemenea bucata undeva prin dulap.
Era un fel de calatorie inapoi in timp si in aceeasi idee eram in prezent si simteam foarte puternic un iz de „fost imperiu” cu reminescente in detaliile simple ale vietii oamenilor care incepusera sa ne fascineze prin stilul de comunicare.
Pe langa garile imense in care opream (in Ukraina o gara normala dintr-un oras relativ mic este cam de 2 ori cat gara de nord din Bucuresti), intalneam rusii blonzi si imensi care misunau peste tot, femeile mari si barbatii cu cusme si bocanci ca in ilustratiile povestirilor lui Tolstoi, sau femeile cu batic ce veneau sa ne vanda la intrarea in vagon placinte, vodka sau peste afumat pe un pret de nimic. Piesa de rezistenta a fost babusca care a reusit sa faca fata la 8 oameni si ne-a dat o lectie serioasa de comunicare invatandu-ne cum sa jucam carti impreuna cu ea (am incercat vreo 2 ore sa invatam regulile si nu am reusit dar ne-am prabusit de ras cat ne-a pleznit peste maini si a strigat la noi. a fost genul de comunicare non-verbala in care incercam sa imbinam doua limbi cu radacini vechi dar fara un rezultat prea bun.). In final am imparit cele 2 sticle de vodka pe care le aveam intre noi, cu rusul care stia nitel engleza si cu babushka si am adormit in hohote de ras.
Intre noi era o veselie continua, nedisimulata si autentica dupa ce bausem cateva beri si incepusem sticlele de vodka. Cand m-am dus la culcare in patul meu de sus, baba era de mult obosita de atata alcool si povesti gesticulate si rusul adormise cu sticla sub cap. Octav inca mai radea cu ochii impaienjeniti, mandru ca a reusit sa bea mai mult decat rusul si incerca vizibil sa fie ultimul care adoarme.
Tin minte ca ma trezeam destul de des sa ma uit pe geam si undeva intre betie si oboseala vedeam campii intinse sau dealuri sau sate si-mi treceau peste fata lumini din drumuri sau gari si simteam cum strabat o bucatica tot mai mica din pamant si ca stiu din ce in ce mai putin despre oameni si lume pe masura ce vedeam peisaje tot mai variate si oameni tot mai diversi si totusi atat de asemanatori cu mine, in comportament, in gesturi
si in priviri.
Era o duritate si o acceptare pe fata lor pe care nu am mai intalnit-o in Europa pana acum. Priveau tinta in fata si prin amabilitatea lor citeam un caracter dur dar curat, o profunzime in cantecul lor (de la seara internationala) aproape dramatica, dar nu cu un ton de lamentare ci cu unul de mandrie nestramutabila fata de o identitate strivita sub ploaia de “produse” istorice ale Europei. Una din ele eram si eu si ma straduiam sa fiu cat mai neutra, desi in picioare aveam adidasi „de firma” si zambeam la poze in avataruri.
[inca propovaduiesc tarile foste sovietice ca loc de vizita pentru oricine. Si datorita experientei oamenilor si a culturii lor si datorita preturilor scazute la cele necesare pentru supravietuire] [ traim in continuare in lumea in care negam idei fara sa tinem cont de ce au apartinut ele, fara sa tinem cont de oameni si de felul lor de viata, fara sa tinem cont ce am putea invata de la cei care au trait experienta acelei idei] [vom trai in subcosntient cu dorinta de a face cumparaturi in Milano sau pe Champs Elisee, vom vrea sa facem plaja la Monacco, oricat de cultivati sau de cocalari am fi pentru ca asta ni se serveste] [ nu putem concepe o vacanta de vis in Crimeea sau in Odessa-unde este cea mai lunga linie de tramvai din lume sau unde soarele rasare si apune in Marea Neagra- pentru ca asa am fost invatati sa gandim sa vrem][semnul bunastarii rezida in eticheta] [si cati ani vor mai trece pana sa ne gandim ca poate si aproape de granitele noastre putem gasi ceva, ceva ce poate fi mai frumos decat ne asteptam?].
Cand ma trezisem de tot si-mi terminasem de strans patul si paturile (cum faceau toti din compartiment pentru ca mai apoi sa le predau femeii care le strangea) si treceam la bagaje, geamul imi furase deja privirea si vedeam pentru prima data Niprul. Poduri imense si lagune, gari si stalpi enormi de sustinere. Era undeva noaptea la ora 23 cand ajunsesem in gara in Zaporizhzhya dupa aproape 50 de ore de mers cu trenul.
Totul perfect curat si ordonat, 1 grad celsius afara. Ne asteptau la iesire oamenii care ne erau automat colegi si prieteni la cel 2000 de km distanta pe care nu ii intalnisem niciodata si nu povestisem cu ei pana atunci. Unde trebuia sa mergem? Nu avea nici o relevanta! Ne-am urcat in masinile pregatite de ei si am aflat ca vom fi cazati pe o insula pe Nipru. Cand am intrat in sala mare de sendinte toata lumea ne intampina cu aplauze (eram ultimul grup venit), ne-am imbratisat prietenii din Iasi, am facut cunostinta cu altii si ne-am uitat impreuna (vreo 40-50) de oameni stransi ad-hoc din 5 tari (Romania, Polonia, Ukarina, rep. Moldova si Slovenia) la filmuletele noastre care erau intr-un fel identitatea noastra, imaginea noastra. Pe fiecare ne reprezenta ceva atat de mic fata de tot cat am fi avut de spus…si nu ajung niciodata 3 sau 4 zile, nici macar o luna sa poti invata tit ce ti-ai dori despre o alta etnie.
Constientizam fara sa vreau a nustiu cata oara la un eveniment BEST ca fac parte dintr-o lume atat de mare si atat de diversa si ca am o ocazie mica si scurta sa pun intrebari si
sa-mi fac o idee slaba despre ei si felul lor de viata.
Dusurile erau la comun, dar era apa calda, dimineata a 2 a zi am primit grau fiert si crenvusti, lapte si paine, tricourile galbene si begiurile cu steagul tarii din care veneam (tricoul si badge-ul pe care il primesc la un eveniment ma face sa ma simt brusc safe oriunde as fi, ca si cand cineva mi-ar da paine si apa) si contra-sistemici cum eram atunci cativa din noi si cum suntem inca, am fugit de la discutii ca sa exploram insula.
Cladiri si vile de vacanta in paragina,toate sub semnul „arhitectural comunist”, impunator si lipsit de uzualitate. Plante agatatoare ieseau prin geamuri si mobile vechi putrezeau prin camere umede. Padure si stufaris si o plaja care dadea in Nipru, cativa pescari cu navod si banci la soare. Octav tipa ca nu pleaca din Ukraina fara sa faca baie in Nipru si eu faceam poze la orice.
Din seara internationala tin minte foarte putin (dansul kazacilor si cantecele ukraienienilor, prietenii din Chisinau si cam atat, asta pentru ca a trebuit sa prezint masa romaneasca cu tot cu bautura si a trebuit sa beau cu toti cei care au venit la masa noastra si au vrut sa guste….)
Era un soare puternic „de tricou” cand am plecat inapoi spre Zapo. de pe insula cu un autobuz care era mult mai batran ca noi si am aterizat in Kiev la Zoia (membra BEST Kiev) acasa undeva intr-un cartier nepozitionabil pe harta Kievului in mintea mea, pentru ca la contactul cu imensitatea orasului am renuntat la un moment dat cand am schimbat al 3-lea metrou sa ma mai orientez.
Apoi a urmat a 2 a zi o vizita rapida prin Kiev care m-a lasat la propriu fara cuvinte. Spun si azi dupa ce am vazut aproape toate capitalele europei ca e pe departe cea mai impresionanta din toate punctele de vedere. Banca nationala, parlamentul (cu steagul Europei atarnat surprinzator de zidul din fata), complexul de manastiri ortodoxe acoperite cu aur, statuia sf. Andrei, statuia Mama Rusie (opusele aceluiasi sistem), muzeul in aer liber cu echipamente de razboi, piata mare din centrul orasului care nu poate fi cumprinsa intr-o singura privire, trebuie sa te rotesti ca sa vezi tot, statuile din bronz, fiecare cu povestea ei, fostul sediu KGB care –imi spunea Zoia, se intinde pe cativa km sub pamant-, stradutele mici cu biserici miniaturale decupare din carti, tarabele cu suveniruri rusesti si kievene unde poti gasi de la matroste pana la haine specifice sau ceramica speciala pentru ceai, metroul atat de adanc incat din capatul scarilor rulante nu poti sa ii vezi finalul (mult mai mare decat cele de prin Madrid sau Bruxelles),
in care erau sculpturi si tablouri, magazine speciale numai cu ceai unde puteai sa iti alegi din sutele de arome, parcul imens in care se intra cu trenul care este ca marime cam cat un cartier din Cluj si din varful caruia se vede cat cuprinde orasul si Niprul care serpuie printre imensitatile dense de cladiri si cartiere.
„Inca se construieste foarte mult”, ne spune Zoia, care e dezamagita ca vor strica o insula (cam de marimea centrului din Cluj in care ea si familia ei obisnuiau sa mearga in weekenduri la picnic). Imi arata podul care incepe sa o strabata si ne poveste cat este de atasata de parc si cat de mult ii place sa il exploreze si ca in fiecare an gaseste locuri in care nu a mai fost.
Ma gandesc cu jena ca va trebui sa ii arat Clujul si sa o plimb prin Parcul Central unde lacul e secat si il strabati cu o privire dintr-un cap in altul si zambesc trist si dezamagita de mine si de ceea ce puteam percepe despre Kiev inainte sa ajung acolo.
Ma frapasera mai mult decat imensitatea si curatenia faptul ca la puncte apropiate gaseai elemente religioase aproape de cele comuniste, statui de razboi si culturale aproape unele de altele, fiecare cu un alt mesaj. Spatiul emana acea cultura locala sufocanta atunci cand e noua pentru orice ochi obisnuit cu alta, imagini si culoare la fiecare pas, contrarii de asemenea. Contrariile conceptuale demascate in aer liber, contrariile arhitecturale (parcuri sau cladiri in stil Gaudi, traiau pe langa case imense in stil rusesc si monumente comuniste) iti socau intelectul obisnuit cu o linie continua a imaginii.
Orasul isi pastrase mandria unei istorii si desi fusese afectat de distrugeri, inca stralucea,
pastrandu-si o identitate veche istorica dar incercand sa adopte una noua europeana fara a-si distruge reliefurile secolelor. Un amalgam de imagini,o mandrie culeasa din multe timpuri, o varietate perfecta de imagini ( Starbuks in Piata Mare si Lenin pictat pe peretele Facultatii de Politehnica, restaurantul in stil Gaudi in care am mancat si statuia Mama Rusie cu platosul si sabia in mana, alfabetul chirilic peste ambalajele de mars sau snikers, etc, etc). Dincolo de lupta cu prezentul, ramanea si un triumf al unui spatiu cultural autentic mereu, indiferent de vreme si timp.
Punctul de plecare inspre gara era piata mare si i-am intalnit pe ceilalti care fusesera cazati la o alta colega initiatoare a LBG din Kiev, Irina, care ii adusese….Ne uitam stupefiati unul la altul de ce vazusem….mi-am cumparat o bratara din lemn pe care si acum o port cand calatoresc ca pe un simbol al revelatiei si al norocului calatoriei ce urmeaza si Octav si-a luat o plosca cu steag ukrainian cu care urma sa se laude acasa si pe care o duce cu el des la evenimente. Am plecat cu regretul ca nu am ajuns in Odessa (luasem corturile cu noi sa dormim acolo pe plaja dar s-a votat importiva pana la urma…si cu regretul si mai profund ca vazusem mult prea putin din cat se putea vedea cu adevarat, vesnicul impas al calatorului grabit si presat de urmatorul drum.
Trecerea inapoi in tara s-a lasat cu o aventura ciudata si amunzanta. Ajunsi in Cernauti am pierdut autobuzul „de stat” care ne-ar fi dus inapoi in tara si ne-am tocmit cu Mitica contrabandistu’/mafiotu’ care a devenit prietenul nostru pana si azi, la 170 de mii vechi de persoana sa ne treaca granita…am ajuns la un moment dat pe un drum de tara intr-o padure si din padure la o casa unde ne-a poftit sa ne dam jos si sa fumam o tigara daca avem chef. Eu la a 2 a experienta de trecut granita din Cernauti si inapoi, eram galbena de spaima, mai ales ca Mitica incarca in masina pachete imense invelite in pungi albastre, intr-o zona izolata unde daca era sa fie cu rea intentie sau sa patim ceva, sigur nu aveam la cine apela. Am ajuns intr-un final la gara fugind cu o ora mai repede la tren de teama sa nu mai ramanem la povesti. Tin minte ca am infulecat 3 covirigi si un iaurt, gandindu-ma la ce putea Mitica sa transporte dintr-o parte in alta prin vama si prin ce pericol real trecusem. Compartimentul de tren „romanesc” cu banci si geamuri murdare mi-a dat pe langa sentimentul de siguranta unul de dezamagire din nou, fata de felul meu de a vedea lumea. Pentru un blegian sau un spaniol probabil ar fi fost egal cu spaima mea din padure unde Mitica incarca in camioneta pungile „cu rochii de mireasa” cum spusese el intrebat fiind de colegi ce transporta.
Abia atunci realizam intre oboseala si foame prin ceea ce trecusem „tu iti dai seama ca nu avea tigari acolo, avea 5 bacsuri langa” „tu ai auzit ce i-o zis aia de la granita? Le-ai bagat si la copii ceva in bagaje? Sper ca nu faci dinastea!” (fraza pe care o auzisem dar ma facusem cred ca si ceilalti ca nu auzisem nimic).
Dar era amuzat, dincolo de inspaimantator cu covrigul romanesc in mana si peisajul nostru…murdar dar frumos la un loc „cu prietenul nostru trenul” cum ar zice Octav.
Eram in ultimul vagon si ne uitam cum ne indepartam de ceea ce traisem si cum ne apropiem de casa. Pe masura ce peisajul devenea tot mai familiar ne intrebam tot mai des daca am visat. Nu tin minte din drumul inapoi decat o nostalgie contagioasa care ne cuprinsese pe cativa si dorinta de a lua cu prima ocazie un tren care sa ne duca inapoi si de ce nu, un plan de a lua Transiberianul intr-o toamna cand vom avea mai multi bani, mancare si cazare pe cateva saptamani in Rusia.
Gara din Cluj, oamenii si tot ceea ce stiam, dusul de dezinfectare de dupa 3 zile de tren si sfantul somn de 12 ore. Apoi scoala si colegii nostri care ne intrebau cum a fost, busurile din Cluj si viata mica la care ne intorceam. Sunt 2 ani de atunci si inca vreau sa ma intorc in Kiev, in Ukraina, ma uit cu jind pe harta intrebandu-ma unde si ce as mai putea vedea acolo. Aud inca si la TV si printre oameni de nenorocirile din ukraina, de excursiile lor programate in Italia si Paris, de galeriile de arta din Londra, de lansari de parfumuri si moda stiu eu pe unde, de conditiile mizerabile din tarile foste sovietice, de saracie si „sorrow” si inca mai deschid gura sa povestesc cat de relative sunt toate aceste lucruri. Si nu-mi vine sa cred cat e de aproape de mine si cat de putin e pana la granita si ma-m uitat pana atunci tot in cealalta parte a hartii.
Bogatia e greu de masurat.
Nici un pamant nu e de ignorat, nici un oras nu e de nevazut, nici o cultura nu e mai saraca sau mai buna decat alta. Antropologia ne invata asta si ne indeamna sa deschidem ochii mai ales spre ceea ce refuzam sa credem sau ignoram sa vedem. Alegerea sa explorezi poate depinde de conjunctura, educatie sau ignoranta, dar nici o sansa a contactului sinelui cu un loc nemaivazut nu ar trebui ratata. Sau cum incheiam un articol similar pe acelasi subiect acum cativa ani intr-o revista de la BEST, nu ratati marile ocazii!
Vio Bold
Alumni BEST Cluj
11 mai 2009
