Era prin 2004 cand organizasem la Cluj un curs de vara pe SolidEdge si
fuseseram rugati de catre profesoir sa incercam sa aducem cat mai
multi greci - asa ca i-am selectat pe toti cei 4 care au aplicat: 3
fete si 1 baiat. Ne asteptam ca fetele sa fie grase si paroase (asa
era stereotipul), cand colo toate 3 frumoase, iar grecul arata si el
al dracu’ de bine. Am avut placerea ca pe una dintre fete, cu un nume
greu de pronuntat, sa o cunosc mai bine, suficient de bine incat sa
imi doresc sa o vizitez cat mai curand.

Long story short, in Aprilie 05 se face GA in Chania, asa ca am zis sa
profit de ocazie. Mai multe detalii despre Chania poate in alta
povestire, anyway, long story short: tren de noapte la Bucuresti, tren
pana a doua zi dimineata la Thesaloniki si pana seara, la aproape 48
de ore de la plecarea din Cluj, ajungem la Atena. De acolo ferry-boat
- aka “partuza boat” - de la 9 seara pana dimineata la 6 pana in
Chania impreuna cu alti 150 de BESTani. O saptamana acolo, plus alte 9
ore pe ferryboat cu vreo 200 de BESTani si inca vreo cateva ore bune
cu masina m-au adus in Patras intr-o stare de oboseala/mahmureala
crescuta.

As vrea sa spun ca mi-a placut orasul, dar nu prea. Aglomerat, destul
de murdar, cu ceva ruine mai dragute, dar nimic semnificativ. Am
retinut apartamentele mari si luminate, cu balcoane imense, de pe care
vedeai intr-o partea marea si in cealalta muntii.

Asta pana cand am ajuns la Rio. Nu Rio de Janeiro, ci Rio
oraselul-suburbie al Patrasului, de unde porneste podul de 2880 de
metri de peste Golful Corint, un golf lung ce desparte Peloponesul de
Balcani. La capatul celalalt, Antirio sau Adirio (”nt”. de fapt “niu
tav” se citeste “d” in greaca).
http://en.wikipedia.org/wiki/Rio%E2%80%93Antirrio_bridge

Superb podul, mai ales noaptea. Iar de la Antirio cativa km mai la est
dai intr-un orasel, Nafpaktos - sau Naupactos (”u”, de fapt “y” se
citeste in acel context “f”). Un orasel ingrijit, cu taverne pe malul
marii, cu stradute inguste care pornesc in sus spre deal, pana la
fosta fortareata, de unde este o priveliste geniala asupra Golfului,
podului si a Patrasului. Acolo am descoperit eu Grecia, nu in orasele
mari. Am revenit peste cativa an acolo, in conditii similare si am
fost si mai departe pe coasta, pana intr-un satuc in care la 10 seara
nu era nimic deschis in afara de 3 taverne una langa alta, intr-un
golfulet, unde eram doar noi si chelnerii si nu se auzea nici un
zgomot in afara de valuri. O salata de caracatita, calamar prajit,
salata greceasca si o bere si nu mai ai nevoie de nimic - as fi zis un
vin alb, dar pe vremea aia inca nu ma priceam sa potrivesc mancarea cu
bautura.
http://en.wikipedia.org/wiki/Naupactus

Oarecum prin zona am vizitat si Olimpia, orasul antic unde s-au tinut
primele olimpiade, la vreo ora de mers cu masina din Patras. Ruinele
unui intreg oras, cu temple, case, agore dar mai ales, primul stadion
olimpic din lume. Arhitectural, nimic deosebit la acel “stadion”. O
adancitura in pamant cu o suprafata cat un stadion de fotbal si cu un
val de pamant de jur-imprejur care probabil tinea loc de tribune:
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Stadio_Olimpia_2007.JPG. Sentimentul
pe care l-am avut insa stand in mijlocul acelui stadion si
imaginandu-mi cum era acum aproape 3000 de ani nu poate fi descris.
You can’t buy that with Mastercard :-). Acolo, in 2004, s-a tinut si
competitia de aruncare cu mingea/bila/ghiuleaua din cadrul Olimpiadei
de la Atena.

Am mai revenit la Patras si mai tarziu, in 2008, dar foarte scurt,
dupa ce am vizit Nafplio si Epidavros, dar despre asta poate alta
data.

Ca si concluzie, orasul nu il recomand neaparat, decat daca vrei sa
simti cum sunt orasele mari din Grecia. Zona, in schimb, e superba.
Drum bun!

Alex A.

Feri

un filmulet cu cate ceva de pe acolo:

http://www.youtube.com/watch?v=pfz1wkLH3oA

Stateam pe bancile reci si jegoase din gara si ma apucasem de plans.Oricat de mult m-am gandit uneori cum ar fi sa iti petreci viata pe drum, traind din putin si vazand mult, schimbandu-ti hainele doar atunci cand le cumperi si multe altele la care visezi atunci cand incepi sa intelegi ca lumea e mai mica decat pare si ca ai putea sa incerci sa o strabati uzand de forta ta interioara si de experienta imi lipsea brusc confortul psihic al unui loc static de care sa apartin.

Da oricat ma-s bate cu pumnii in piept, nu pot sa neg ca m-a lovit o criza fizica si psihica in momentul magic din gara. Venisem din Bruxelles, Charleroi cu un avion care aterizase in Bucuresti undeva dimineata la o ora destul de inaintata si aveam 48 de ore sa prind trenul de Sofia. Asta insemna ca trebuie din Bucuresti sa ajung in Cluj, sa-mi fac bagaju si a doua zi dimineata sa fiu din nou in gara pentru a ma intoarce in Bucuresti. Ajunsesem acasa in Cluj, inca cu gustul de Belgia, vesnica nostalgie si depresie (despartirea de Charlotte) pe care nu aveam s-o revad decat intr-un timp nedefinit. Mi-am pus hainele in masina de spalat, am mancat ceva vechi si uscat din frigider si am adormit. A doua zi dimineata eram din nou in gara. Stateam pe banca si imi venea sa plang. Ma uitam la bilet. Costase 50 de euro. Am zis de vreo 10 ori: nu mai pot, ma duc acasa! Vreau sa ma intorc acasa. Sunt prea obosita! Amandoi, si Laura si Petri se uitau la mine amuzati si neimpresionati. Nu dormisem de doua saptamani si urma inca una cu mai multa lipsa de somn. Nu ma speria altceva decat tranzitarea Bulgariei in timpul noptii intr-un tren ce stiam sigur ca nu va fi foarte primitor (in 2005 fusesem in Macedonia si trecusem catre Grecia tot prin Bulgaria, 12 ore intr-un tren ce arata mult mai jalnic decat personalele de la noi.) Nici nu banuiam in timp ce ma lamentam ca drumul pana in Patras cu trenul avea sa dureze 50 de ore numai dus…daca as fi stiut in acel moment as fi renuntat la bilet si
m-as fi intors acasa.

M-am remobilizat repede si mi-am taiat cumva artificial starea de angoasa si disperare pe care o aveam si ma-m gandit ca nu o sa mai am ocazia sa fac asemenea nebunii alta data si ma-m gandit ce modalitati sunt sa trec din absurda stare la una mai buna. Cel mai bun remediu, as usual, music.

Dupa ce am iesit din Cluj deja, totul arata altfel, ma reintregeam in casa cea mai primitoare si mai provocatoare, trenul. Spatiul mobil-mitic, transcedental prin material, ce transporta o suma de destine, imposibil de cuantificat.

In Brasov au urcat colegii din LBGul de acolo si eram cu 4 in plus. Odihniti si cu chef de distractie au invadat compartimentul si au inceput sa desfaca pachete cu mancare si sticle cu alcool. Le citeam in comportament un chef de distractie si ma frustram cu fiecare tipat retardat si incercam sa nu rad ca sa nu inceapa sa ma obilge sa beau. Peste 20 de minute eram deja in alt compartiment, incercam sa dorm.

in timp ce incercam sa atipesc (era un adevarat exercitiu de forta, desi aveam 3 locuri pe care sa ma intind, exercitiu care avea sa ma tenteze de-a lungul celor doua zile jumate de calatorie continua), apare „brietenul Veres” cu formidabila veste ca trenul are intarziere (Romania, the usual) si ca nu prindem trenul de Sofia. Era ultima sansa sa ma intorc acasa la somn, si vestea asta m-a binedispus in sensul in care ma gandeam ca trebuie sa fac a 3-a oara in 24 de ore drumul Bucuresti-Cluj dar ca o sa ajung acasa in pat. N-a fost sa fie pentru ca oamenii erau convinsi sa ajunga in Patras asa ca au sunat si au tinut trenul (oricum cred ca eram cam singurii calatori inspre Bulgaria, intr-o zi a saptamanii la ora 6 seara).

Ajunsesem in Bucuresti (din nou), momentul adevarului. Surprinzator, trenul era compus din vagoane mai mari decat cele romanesti si de data asta spre deosebire de 2005, erau NOI. Ne-am adunat intr-un vagon nou si Veres a scos un faiser, ca zicea el „e bun cand treci prin Bulgaria”. Ne-am „jucat” cu el de vreo 2 ori – facea o galagie destul de mare- si am si fost interpelati in bulgara ca ce se aude. Ca intodeauna, bestanii veseli si galagiosi nu le pasa brasovenilor de „ce zicea tanti” si l-au ascuns, continuandu-se galagia si povestile interminabile despre calatorii si alte drumuri facute in alti ani.

Era a 3 a oara cand incercam sa dorm cand a aparut politia de frontiera cerand pasapoartele, ajunseseram la podul de la Giurgiu. Lasam prin intuneric in spate un no man’s land, spatiu care intodeauna m-a fascinat, si n-am fost singura (spatiul de trecere dintr-o tara in alta). Pe tren incerc si reusesc de data asta sa adorm pe doua scaune, trezindu-ma din ora in ora sa vad daca mai am bagajele. 12 ore chinuitoare…

un alt spatiu incarcat de inedit (din nou teoria cu fostele tari comuniste care merita vazute, vazusem o parte din Sofia in 2005 si era la fel grandioasa si masiva), imensa gara cu cele 14 linii de tren toate goale, aparea in noapte si in frig sub mutrele noastre perplexe si fastacite. Ma asezasem jos pe ciment. Inauntru in gara am incercat sa intreb la informatii unde se afla trenul de Thesaloniki si la ce linie e, dar nu am aflat nimic concludent, nimeni nestiind engleza si tabela de trenuri fiind din nou pe langa mesmerising, o enigma totala. Am incercat sa intrebam pe cineva care a vazut ca suntem straini, unde e trenul si ni s-a aratat un muncitor de gara cu salopeta si ecuson care trebuia sa ne arate unde este trenul. Inca mai puteam astepta. Pe linii nu aparea nimic si mai aveam inca 20 de minute pana sa plece trenul care nu era in gara. Alte informatii? Cateva incercari esuate de a scoate ceva informatie de la cineva si ceva important: in gara este McDonald’s, intr-un cort! Radem si incepem sa topaim de frig. La un moment dat vine cineva catre noi si ne intreaba intr-o engleza stricata daca mergem spre Thesaloniki. Ne duce la tren (era un angajat al garii) care era undeva la prima linie (dupa cum descifrasem de pe tabela ) dar foarte departe de gara in sine. Ne cere bani. Cati? 7 euro de persoana. Incepem sa radem. Ne urcam in tren, vine dupa noi cu tot cu celalalt angajat al garii. Continua sa ceara fara nici o jena acei 7 euro. Ne asezam, ne facem comozi, fiecare are ceva de facut, nimeni nu vrea sa dea bani. La un moment dat, plictisit, Veres ii intinde o bancnota de 1 leu si-i spune in engleza ca e mult la noi si ca sa-i ia daca vrea pe toti si sa plece. Angajatii raman cu leul, se dau jos si trenul pleaca.

Ceva mai light acum cu oboseala, trenul arata mai bine, nasu nu ne controleaza balkanu decat pe prima foaie. Nu completam, mai avem o zi in plus la calatorie. Se face dimineata, vegetatia cu tenta de verde uscat si solul nisipos de langa sine aunta Grecia. Incep sa incerc din nou sa adorm dupa ce ma gandesc cum o fi aratand drumul cu trenul catre mare si Patras.

ajungem in Thesaloniki ziua. Afara, evident cald, mult mai cald decat la noi in martie. Fiind a 2-a oara acolo, incerc sa ma gandesc unde e piata mare cu iesire spre marea Egee. Tin minte ca de la gara mergi inainte la la un moment dat trebuie sa fie in dreapta undeva. Intre timp trebuie sa mancam. E deja prea mult timp de cand n-am mai facut asta si calatoria catre Patras nu e nici la jumatate. Gasim un local simpatic unde ne luam gyros evident, si apoi ne pornim catre piata mare cu iesire la mare pe care o gasim relativ usor. Ciudat cum, desi am mai fost si-mi reamintesc gusturi si mirosuri, oriude ma duc, acel ceva al orasului arata mereu altfel. Anul asta am descoperit un bazar imens in care evident (ca orice bazar pe care il vezi in imensitatea lui in ultimul moment, nu ai timp sa il vizitezi).

imagini:

aristotel, portocalii, marea Egee, Turnul Alb (in care scrisesm ceva intr-un caiet in 2005), nu mai tin minte ce, cofetaria cu baclava, biserica veche ortodoxa, cartierul lui Christoforos pe care incercam sa mi-l reimaginez neavand nici o idee in ce directie se afla, strazile abrupte si curate, magazinele cu haine si obiecte ieftine in comparatie cu Belgia (inca in capul meu staruia Belgia si Leuven si era imposibil sa nu compar desi trecerea a fost brusca), hotelul gigantic, portul si Muntele Athos pe care ne chinuiam sa-l vedem in zare.

Atena.

Cand am ajuns era noapte. Facuseram 8 ore jumatate cu trenul pana in Athena. Si mai cald afara, tot mai cald. Incep sa ma gandesc daca o sa am unde sa ma spal. Veres care era si RA ma asigura ca o sa avem unde dormi. Asta nu ma ingrijoreaza atat de tare, lipsa somnului deja nu o mai simt. Doar sunt in Atena. Dusul a fost intodeauna insa o problema daca nu a existat. Servetelele umede te pot scoate, dar simti nevoia de un dus. Dar dupa anul in care am stat (tot cu BEST) o saptamana in cort fara sa ma spal, 24 de ore era o nimica toata. Incerc sa prind cat mai multe imagini pot. Avem numai 12 ore de stat acum aici. Sunam bestanul salvator. Ne spune ce trenuie sa luam metroul pana la o statie (syntagma, Akropole, Larissa, Metaxourghio, Olimpiako Stadio, etc.) dupa care sa luam un bus cu un anumit numar care ne va duce intr-un loc in care ne vom intalni pe o strada.

Cand ajungem acolo constatam cu stupoare ca suntem vreo 20 de oameni fara cazare (ne intalnim cu macedoneenii). Facem bancuri nesarate despre cum or sa doarma macedoneenii in gara pe baza de etnie.  glumele nu se adeveresc si ne ia Cleopas la el acasa pe vreo 10 si ne spune ca are si loc in pat pentru fiecare si dus si tot ce vrem si ca dupa ce ne lasam bagajele trebuie sa mergem la bere, conform regulamentului. Un apartament dragut si mare in centrul Atenei. Imi aleg patul, ne impreietenim cu gazda, ii dam cadoul clasic pe care orice bestan cu experienta il are cand este cazat la un coleg (sticla de Florio) si incep sa ma laud ca eu vin din Cluj dar ca de fapt vin din Belgia de la un alt eveniment. Intrebari, glume obosite, povestim lucruri pe care stim ca le avem in comun: Europa, evenimentul la care mergem, cat facem pana acolo, cand plecam, de cat timp sunt oamenii cu care vorbim in Best, daca au fost in Romania, daca au fost in Cluj, cand vin la noi in vizita, cand putem vedea orasul, etc.) ne pune frigiderul la dispozitie, ne serveste cu Ouzo, ne promite ca o sa fie ceva ne neuitat in Grecia anul asta. (de parca nu e de fiecare data…)

Eu si Laura ne gandim la dus ca la o oaza in desert. Nu mergem la bere. Ne hotaram sa ne spalam si pe par si asteptam sa se usuce in timp ce stam pe balcon la „small talks”. Suntem frante. Ne hotaram sa dormim.

Dimineata prindem putin din Atena (cam ce se vede din bus) si ajungem, din nou, in gara. Ultimul tren, destinatia, Patras! Ultimele 8 ore de mers. Fresh si fericti ne uitam pe geam la splendida Grecie cu mare pe partea dreapta si livezi interminabile de portocali si lamai pline de fructe si in stanga munti cu zapada. E din ce in ce mai cald. Deja suntem in tricouri si fascinati de drum nici nu mai stam pe scaune. Suntem cu moacele lipite de geamuri. Ceea ce speram nu era nici pe jumatate atat de frumos, salbatic cumva, din alta lume. Case in stil mediteraneean, livezi, munti care rasar din mare sau stanci aride. In partea stanga dinspre Atena, munti cu zapada si in partea dreapta marea si livezile de portocali…

Patras.

Prima imagine: o gara cu doar 2 linii de tren, si la o distanta de cativa metri de gara un vapor imens acostat. Nu ne putem lua ochii de la vapor. Gara si vaporul langa, aproape de sinele de tren e ceva ce ne fascineaza retina, ceva cu care nu suntem obisnuiti. Ma gandesc din nou la un fel de antropologie psihologica si cum influenteaza geografia comportamentul si cultura. In sfarsit suntem aici, calculam. Fara noaptea din Atena, am facut 50 de ore. Nu vrem sa ne gandim la intoarcere.
Un oras linistit, fara caracter turistic dar cu foarte multe de oferit. Aflam ca universitatea si campusul sunt undeva la iesite din oras. Trebuie sa luam bus. Ne intalnim cu cativa colegi din Patras si ii intrebam daca putem face baie. Sunt aproape 30 de grade afara. Se uita la noi speriati: e iarna! Cum sa faci baie iarna?

Ajungem in campus si ne intampina Artemis:” Hi, I am Artemis, welcome to Partas, please follow me”, cu tz-ul de rigoare la fiecare s in engleza ei. Campusul e destul de mizerabil, plin de caini vagabonzi si studenti care joaca table sau shah sau stau pe iarba cu frappe-ul in mana. Asteptam sa ni se dea welcome pack-ul si cheia de la camere. In sfarsit pot sa-mi desfac bagajul si sa fac un dus. Baile sunt comune, caminul arata bine dar modest. Linoleum pe jos, un pat, un dulap murdar, ghiuveta in camera.

Iesim afara sa povestim, ne uitam in jur, in mijlocul cladirii e un palmier imens si batran. Ne intrebam daca au construit caminul in jurul lui. De la bar poti cumpara apa si cafea pt frappe. Am cerut numai apa si am primit un zambet intelegator. Mergem sa mancam. Cantina imensa, masa copioasa. Tone de portocale, pui cu orez (multa mancare si buna). Fisrt day is over.

Day 2:
Aflam ca avem un vecin din Cipru. Ne invita sa povestim. Ne intreaba de unde suntem si ii povestim despre organizatie. Ne povesteste despre Cipru si cum se face acolo armata, cat sunt cipriotii de patrioti si cum si el se simte unul din ei. Stam deci, in mix cu alti stundenti si ne bucuram ca putem povesti cu ei. Seara se aud cantece din camera lui, se pare ca stie sa cante la foarte multe instrumente. Ceva intersant si in acelasi timp ciudat legat de studentii din caminele din Patras era ca aveau organizatii comuniste care practicau o propaganda de raspandire a acestui concept. Complet straini de experienta directa cu el si de multe alte cunostinte aveau un sistem chiar serios de promovare si raspandire si erau extrem de convinsi ca acest tip de ideologie este cea corecta pentru ei si pentru viitorul tarii lor. Cu cativa din ei cu care am discutat, au incercat sa ma convinga (fara sa ma asculte) de faptu ca in Romania de dinainte de 89 a fost socialism si nu comunism in toata regula. Am renuntat pana la urma amuzata sa mai combat in idei cu cineva care are camin gratuit, masa gratuita la cantina si scoala neobligatorie. (doar in sesiune fiind obligatoriu sa mergi la examene). Perspectivele difera de la un pamant la altul si putem adopta fara sa stim concepte pe care nu le putem cunoaste dar le imbratisam numai pentru ca suna bine.

Cladirea in care invata stundentii e una noua si are toate facilitatile pe care o facultate normala ar trebui sa le aiba. E o placere sa stai in salile de conferinta. Incepe evenimentul in sine.

din ziua 2:

masa de amiaz la biserica ortodoxa din Patras, crama in care am baut mavro dafne*, ne imprietenim cu Rufat care stie 4 limbi, vine din Azerbaidjian, studiaza in Ankara si are doar 18 ani. La cateva luni dupa ne viziteaza la Cluj la aniversarea noastra de la Leghia.

plimbarea prin Patras si City tour:
fantani cu apa albastra tipator, fructe (capsuni – 1 euro cutia), cetati si ziduri nenumarate, strazi lungi in panta, din capatul carora se vede marea; parcuri ingrijite cu vegetatie de mare, flori ciudate si palmieri inalti. Pe langa vechea si arhi-cunoscuta expresie „chalara”, care e cu adevarat CONCEPTUL de relaxare si nu relaxarea in sine, peste tot in Grecia oamenii sunt calmi. Nustiu daca cuvantul lenes e cel mai potrivit, oricum daca mergi in Grecia, intelegi foarte repede conceptul de chalara. Sunt cateva ore de siesta pe zi, chefurile incep la ora 2, in oras sunt batrani care iau cina sau masa de amiaz in parcuri la mese aduse din casa si joaca sah si table, totul e sub o liniste deplina. Presarate cu pisici lenese, toate strazile inspira calm…

seara internationala:
(Romania, Turcia, Macedonia, Grecia- ultimele trei fiind din South Best Region)
mult ouzo, foarte mult ouzo, sala de chef mare, un amfiteatru vechi de fapt, parasit in care curgea apa din tavan (desi afara nu ploua) si cu camere parasite in spatele scenei, creepy si murdare. Mancare macedoneeana, rahat turcesc.

the Rio-Antirro bridge
http://en.wikipedia.org/wiki/Rio%E2%80%93Antirrio_bridge

Day 3:

Dupa trezirea din dimineata urmatoare am hotarat ca imaginea pe care o vedeam cand ieseam din camin si cand eram la cursuri si anume cea cu podul nou care se vedea in departare trebuie explorata mai indeaproape. Batea un vant ingrozitor si totusi ne-am hotarat sa mergem pana la pod. Desi aveai impresia ca e foarte aproape era de fapt foarte departe. Ne-am pierdut pe stradute pana am reusit sa ajungem la el. Cu adevarat o capodopera arhitecturala plutitoare, podul pe care nu puteam sa respir si simteam ca ma ia vantul la fiecare pas avea sa-mi dea cosmare si vise ciudate noaptea. Cadeam in gol intre cele doua mari si ma sufocam inainte sa cad in apa. Am ajuns la far intr-un final si marea deja devenea un element obisnuit al oricarui pesisaj de atunci, chiar daca acum ma fascineaza pozele.

Drumul inapoi. Thesalonikki si acelasi bar cu gyros in care ne-am intors sa mancam in drum spre gara.. pana in Athena din Patras facuseram 8 ore in picioare in fata baii pentru ca nu aveam locuri rezervate pe scaun. Si nici foarte multa mancare. La noi se lipise un turc care se suparase pe filmuletu nostru de promovare de LBG pentru ca era cu mongoli.
A crezut ca vrem sa ii jignim in mod direct pe turci pentru ca au fost invadati de catre mongoli de-a lungul istoriei. Dupa cearta s-a trezit numai el cu noi intren, pentru ca ceilalti colegi ai sai plecasera cu o zi inainte. Fara apa, fara mancare.  l-am hranit si ne-am imprietenit inecrcand sa-i aratam ca nu istoria care a incercat sa ne desparta, ne apropie ci prezentul care ar trebui sa arate altfel. Ajunsi in Athena am hotarat sa urcam pe Akropole si mi-am petrecut implinirea celor 25 de ani acolo, pe ploaie si printre coloane. Cred ca a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi de ziua mea.  (pe langa sampania de la chef, cadourile si cantecele de la colegi)

Un tren la fel de aglomerat si din nou aperetivul Ouzo pentru foame. De data asta n-am mai avut unde sa ramanem in Athena si a trebuit sa ne multumim cu cele 12 ore de vizitat orasul dupa care ne-am urcat in trenul de Thesaloniki si apoi in cel de Sofia. Oboseala, foame, dureri de oase. In gara din Sofia, din nou bezna si atmosfera sinistra. Trenul de Bucuresti Nord, plin de tigani. Ne hotaram sa dormim cu randul. E degeaba, adormim instant si greu si nu ni se intampla nimic rau, oamenii sunt oameni in functie de conjunctura…. e dimineata din nou si din cele 50 de ore mai sunt doar 10….la un gand de genul incep deja sa ma gandesc la un pat si la un dus. A fost cea mai grea si mai obositoare calatorie cu BEST de 6 ani de cand ne deplasam pe distante mari. Simt cum ma doare spatele in puncte exacte si parca imi explodeaza oasele de la atat de multe pozitii incomode. Pe trenul de Bucuresti-Cluj sunt deja acasa. Aud pe cineva pe holul trenului care urca si se plange ca cele 8 ore ramase pana la Cluj o sa fie obositoare si lungi.
Sa incerc sa dorm e deja poezie…nu mai este mult si o sa pot dormi intr-un pat. Incerc sa-mi termin mica brosurica despre greci si sofism si ajung in Cluj undeva seara. De aproape o luna pe drum, dezorientata in oras, ajung acasa si tot peisajul pare si este de fapt strain. Incerc sa ma gandesc deci, la ce inseamna cu adevarat acest cuvant.

Vio B.

So I arrived in Shanowen Hall, the place where I’ll be staying until late January, with a private bus along with two volunteers from DCU, 2 Germans and 2 French. I got into my apartment, checked and read everything I found and big surprise! All the plugs required 3 pins cables and thus all my technology was left unplugged until the next day when I bought two adaptors with 8 Euros each. Never ever come to Ireland without adaptors!
Students studying at DCU and living on campus have everything they need 500 m around. There are three supermarkets, an 11 screen cinema, McDonald’s (very expensive- one filet o’fish costs 6 Euros), KFC, pharmacy etc. and many other juicy stuff. While shopping I noticed that the shops have no schedules, later on I found out that clothes shops close at 6 pm and the others are open until 9 or 10.

When it comes to buying fruit, they sell them by piece. Do not buy Irish apples unless you like extremely sour things. Ketchup has no information of being sweet or spicy on them and most are peppery. There are no one piece salamis only cut into pieces (pretty expensive). When it comes to beer … it is not cheap. If you buy it from a supermarket you get it with at least 1 euro a can and when you want to drink in town, 500 ml is 4 Euros or more. A thing to not be forgotten: wherever you wanna go to an organized party or in a pub, you must have your school ID with you and in some cases your usual ID too.
I have never seen so many blonde and red-haired people in one place. They are everywhere! Most of the Irish students are small, only about 10% of them are tall. What I noticed while talking to the teachers or coordinators is that they are extremely physically active; they’re here and there and everywhere. They move like bees. When you have a question, eyes g row bigger and their mouth is always largely open. I don’t know exactly how to put this in words. It’s like when you’re amazed about something…well that’s their usual face expression.

The Irish accent is the most obvious when it comes to people over 30 (except professors). Today a plumber came to fix something in the apartment and I understood about one word he said –“Ok”. Students live in 3, 4 or 5 room apartments, each with their own bathroom, shared kitchen ( with all the utilities included) and living room. Still you don’t get bed linen, duvets etc. because of hygienic purpose. There are no internet restrictions and the download/ upload speed is good- 5/3 mb per second. I live with three other second year Irish students. The rent is about 500 Euros a month any campus you choose to stay in. There’s the DCU campus and a private one. I’m in the private one. An interesting thing about the official campus is that students are picked randomly. —

Had I not come to Ireland I think I would have never witnessed a no smokers’ party. I don’t know yet if they are not allowed to smoke in a club or just were not introduced to cigarettes yet. There were us, the international students and the fresh ones. Irish people are so open-minded that gay couples had no inhibitions when it came to kissing in front of the others. In order to interact the Students’ Union themed the party -“Lock and key”. Each girl received a lock around her neck, while each boy a key. The aim was to find your “match” and win all kind of prizes.

Irish people are all about socializing. This part was also obvious at the official opening of the year. I was in a big amphitheatre encircled by about 1000 new students. Perfect surround sound! The moment the first professor began speaking everyone else stopped talking. They weren’t about fancy clothes, but casual ones. A nice fact about the Irish is that each time they have to introduce themselves or start a new discussion, they tell a joke or a personal funny thing. The guys on the stage ended the stories with an ethical sentence. For example, quoting: “After each dinner I like to drink a glass of wine. One night my daughter and I discussed about alcohol. I told her that drinking two glasses of wine is ok, three you get dizzy and if you reach 5 you are officially drunk. One hour later she came to me and said: Mom, you had a glass of wine on Monday, one on Tuesday, one on Wednesday… Does that mean you are usually drunk by Friday?”. She continued with the following sentence: “we all see things differently, we all see life differently”. Another teacher kept mentioning that “this is a friendly university; we are here to help you develop”. The police (Garda) held a speech, then the Health and Safety officer and in the end, the headmaster appeared. He began with “all of you turn on your mobile phones, take a picture and send it to one of your friends telling them: I made it. I’m here!”. He was all about motivating the new students with lines like: “Don’t settle for sitting in”, “Imagine your ideal life”, “You are the boss of you”, “dream big, take responsibility and go for it”. He interacted with the students all the time, telling jokes and asking them questions they then answered. The last one to speak was the Students’ Union president. The least dirty word he said was “boobs”, imagine the rest.

What I most liked about the Irish educational system is the fact that they have clubs and societies one can join for 4 Euros and receive credits for. Club refers to any sport you can imagine from: aikido, archery, canoe, hiking, rugby to Frisbee or hurling, while are societies include: Debating, Drama, Astronomy, Poker, Home and away, Media Production etc. . An interesting thing that one can do is to join a host family programme which consists of meeting an Irish family that shows you their customs, invite you to lunch and then take you to a football match. Haven’t done that yet but I will.
During the first couple of days I walked with my eyes widely open and what struck me first was the multitude of messages written on boards and present on all pillars. Messages like: “Vote NO! The Lisbon treaty is bad news for workers”, “It’s simple. We need Europe. The choice is yours.” When it comes to health I was amazed to find out that for a regular citizen seeing the doctor once costs 60-70 Euros and if you’re a student, it’s 10. As I was saying, the Irish are so into socializing that if you ask a policeman (they patrol all round) to escort you somewhere, he will do just that and have a nice conversation with you all the way.

The only thing I do not especially like is the always cloudy and windy weather with a maximum of 17 degrees for a few minutes per day. And maybe if I had a driver’s license, I wouldn’t enjoy driving on the right side. But overall this is a great place to be!
Tomorrow trip to the middle of the city…stay close. To be continued;)

Laura M

Dupa o zi in care am umblat pe stradutele Lisabonei, astazi ne-am hotarat sa ramanem in camin si sa facem un mic cooking session sa testam si noi cum se pregatesc fructele de mare… eu cum sunt mai indraznet am preparat creveti, iar Iza, recunoscand ca nu prea le are cu ale bucatariei a preferat sa fiarba o punga de semipreparat… Evident ca am inceput cu ceva foarte usor de facut si trebuie sa recunosc ca am furat secretul prepararii crevetilor de la un bucatar slovac cu care am lucrat in SUA. Reteta e foarte usoara… intr-o tigaie adanca se pune apa si apoi sare, piper si poprica (boia) dulce si uite; dupa ce incepe sa clocoteasca apa se pun la fiert crevetii si se tin pana cand se rosesc bine. Cu cat vor fi mai rosii, cu atat se vor putea curata mai usor. Ca si garnitura de aceasta data am facut cartofi prajiti… Rezultatul fara sa ma mandresc a fost peste asteptari. Prin urmare… pentru iubitorii de fructe de mare Portugalia este locul ideal pentru rasfat! In urmatorul cooking session voi descoperi cum se gatesc tentaculele de caracatita. Any ideas???

Cata

A treia zi a aventurii lusitane a inceput cu o vizita la facultate pentru a ne intalni in sfarsit cu profesorul coordonator pentru a ne definitiva orarul. Indrumati de diversi oameni simpatici, am ajuns in biroului acestui domn care, precum toti portughezii, avea vreo 5-6 nume. Fiindca se grabea, ne-a pasat unui alt profesor, un roman, care ne-a printat orarul si ne-a mai dat niste sfaturi.
Cam atat pe la facultate, unde dupa cum zicea si Cata intr-un post anterior, nu se intampla nimic inafara de torturarea bobocilor. Dupa aceea am luat metroul catre Pragal pentru ca trebuia sa mergem sa ne inscriem la cursurile de portugheza, apoi trenul pana la Sete Rios, o statie din Lisabona. Pentru ca n-am gasit statia de autobuz, ne-am plimbat asa cam vreo jumate de ora pana la destinatie, pe langa Praça de Espanha, o zona mai mult de birouri , banci si institutii. Desi nu au izul acela exotic al cladirilor din Bairro Alto si zona veche, si acestea au o arhitectura frumoasa si sunt inconjurate de nelipsitii palmieri. Am trecut pe langa Campo Pequeno, o arena in care se tin coride, mai nou si concerte, si ne-am imbarcat intr-un autobuz pentru a merge la castelul São Jorge, intrucat mai aveam cam 4 ore pana sa ne intalnim cu cei din BEST Lisabona. Nu l-am vazut, dar ne-am plimbat o gramada si am urcat dealuri, am mancat inghetata si am admirat frumusetile Lisabonei. Usor-usor a trecut vremea si mai era putin pana la sedinta BEST asa ca ne-am decis sa o luam din loc cu autobuzul. Asta s-a dovedit o maaaaaare greseala: dupa cum ne avertizase si Roxi, traficul din orasul asta este dezastruos, autobuzul facand vreo 10 metri, apoi oprindu-se pentru cel putin 5 minute. Asa ca am facut vreo ora in autobuz, si am si ratat statia la care trebuia sa coboram, de parca nu umblasem destul pana atunci. Ca sa fie si mai amuzant, a inceput un vant rece de la ocean care ne-a cam inghetat oscioarele, astfel ca atunci cand am ajuns la IST (Instituto Superior Tecnico), universitatea gazda a BEST Lisabona, ne-am bucurat mult.

SI acum intalnirea cu bestanii: am intrat la sedinta lor, care se tinea in engleza pentru ca mai erau niste student straini, ne-am prezentat si apoi am plecat la cina. Asta se pare ca e traditia lor, sa mearga la food-courtul unui mall aflat in apropiere sis a manance. Eh, mancarea e cam scumpa, deci nu stiu daca noi vom pastra traditia sau vom bea doar bere. Continuarea serii trebuia sa fie iesirea in Bairro Alto, dar a trebuit sa mergem la un bestan acasa sa-l “culegem”. Pentru ca el astepta si alti prieteni, am ramas la el acasa, un apartament dintr-un imobil vechi , cu camere mici si tavan inalt, foarte dragut si cochet. Am baut bere si vin Moscatel si am povestit de toate, de la bautura si betii, la fotbal, tenis si alte sporturi pana la politica si dictatori. Am plecat apoi in Bairro Alto, dar din pacate, Cata si cu mine a trebuit sa plecam de cum am ajuns, pentru a prinde ultimul tren catre Almada. Dar ne vom revansa sambata, cand vom merge sa chefuim cu ei si sa stam pana dimineata.
Cam atat de la mine deocamdata, ii ‘dau legatura’ lui Cata, care e tare mandru de crevetii lui

Iza

O noua zi… o noua aventura… de cu dimineata am incercat sa merg la Universitate sa ma inregistrez, sa-mi caut profesorul coordonator si binenteles sa imi aleg un orar, pentru ca, sa nu uitam, pentru urmatoarele 5 luni sunt student in Universidade Nova de Lisboa, in cadrul Faculdade de Ciências e Tecnologia (FCT). Prima impresie nu m-a socat absout deloc… desi scoala incepuse oficial cu 2 zile in urma studentii de care ne-am lovit nu erau in amfiteatre precum speram ci in curtea campusului, participand la un ritual de introducere a bobocilor in randul studentilor, aka botez. Pe scurt… studentii mai mari, imbracati in robe negre, ii fac pe boboci sa faca cele mai murdare si mai lipsite de sens lucruri… cum ar fi sa se tarasca pe jos… pozele vorbesc de la sine… Dupa ce m-am inregistrat binenteles ca nu mi-am gasit profesorul coordonator, mai tarziu afland ca trebuie sa ma ingrijorez pentru ca oricum cursurile incep abia de saptamana viitoare…

Nici o problema… oameni fiind, impreuna cu Iza, colega mea, am decis sa mergem sa cumparam de-ale gurii… destul de aproape de noi, langa statia de metro Pragal, s-a deschis Almada Forum, care are pe langa magazinele de haine de mall si un supermarket Auchan, unde gasesti cele mai bune preturi pentru alimente. Proaspeti ajunsi in oras am avut destule de cumparat, ajungand la casa cu un cos plin. Si cum sa nu cumperi cand preturile sunt foarte mici… de exemplu pentru 1 kg de cartofi platesti 0.20€ sau kilogramul de zahar cu 0.30€, dar cel mai tare e sa fii iubitor de peste si fructe de mare… kilogramul de creveti proaspeti e 5€, fileul de peste 2€ sau tentacule de caracatita cu doar 1.50€ (de care am cumparat, dar evident inca nu le stiu si prepara…). This is my haven! Incepe sa nu imi para rau dupa porcul traditional de Craciun din Romania si sa ma impac cu ideea ca voi avea o masa imbelsugata cu fructe de mare. In curand voi posta si impresiile de la primul cooking session cu fructe de mare! Si daca cosul a fost incarcat inseamna ca am si lasat la casa ceva… cam 110€, insa am si umplut frigiderul, congelatorul si camara!
Obositi dupa ce am carat aproximativ 17 kg cu doar cele 2 maini din dotare ne-am terminat ziua cu un chef special organizat pentru studentii Erasmus…

Cata

Si uite asa la aproape 21 de ani am ajuns sa traiesc o noua experienta, care cu siguranta imi va marca viata si imi va schimba perceptia despre lumea care ma inconjoara. O bursa ERASMUS m-a adus la studiu in Lisabona, Portugalia, in perioada 15 spetembrie 2009 – 15 februarie 2010. Dar in urmatoarele 5 luni nu voi scrie despre trairile mele sau a celor din jur, ci despre incredibila experienta a calatoriei. Intr-un limbaj clar si concis sper ca informatiile pe care le voi oferi vor ajuta oricui va dori sa calatoreasca in Portugalia.

15 septembrie 2009

Ca orice student constiincios, care stie cu trei luni inainte ca isi va petrece 5 luni din viata in Lisabona, mi-am procurat bilete de avion la cel mai bun pret din Budapesta spre Lisabona si retur. De data aceasta le-am cumparat de pe www.expedia.com unde am obtinut un pret de 250$. Pana in Budapesta ajungi din Cluj cu doar 70RON cu orice companie de minibus-uri. Zborul dureaza 3 ore jumatate, iar de la o temperatura de 15-20o ajungi in Lisabona unde sunt 37o , insa briza oceanului face ca orasul sa nu se sufoce. Campusul in care trebuia sa ajung se afla in Almada, o suburbie a Lisabonei, aflata de cealalta parte a raului Tejo. In aeroport exista un infopoint la care m-am interesat care e cea mai ieftina modalitate de a ajunge acolo… cu bus-ul evident, insa domnisoara de acolo mi-a recomandat sa iau aerobus-ul pentru ca s-ar putea sa nu fiu luat de catre soferul bus-ului normal din cauza bagajelor voluminoase, insa evident ca a fost de 3 ori mai scump, adik 3,50€… la intoarcea acasa voi folosi cu siguranta autobuzul normal. Voi reveni insa la sistemul de trasport din Lisabona, pentru ca este unul special…  De exemplu pentru a ajunge din Almada in Lisabona trebuie sa schimbi cel putin 3 mijloace de transport… si nu e iefin deloc. Dupa ce m-am cazat, am facut un dush si nu am rezistat tentatiei de a cunoaste viata de noapte din Lisabona si impreuna cu alti 6 erasmusi ne-am luat si ne-am dus downtown. Dupa o calatorie de 30 de minute cu metroul, vaporul si apoi pe jos am ajuns in locul numit Bairro Alto (Cartierul inalt). De ce numele acesta? Pentru ca Lisabona e situata pe dealuri, iar strazile lor au probabil o panta medie de 20-30%, deci este o mare placere sa escaladezi dealuri pentru a ajunge dintr-un loc in altul… insa ceea ce te inconjoara este greu de descris in cuvinte.

Locul este precum orasele sudamericane, plin de culoare, dar in acelasi timp neglijat lasand impresia ca traieste. Iar primul loc in care am ajuns, Bairro Alto, este cu atat mai viu cu cat este animat de sute de studenti si turisti, care parasesc confortul cafenelelor preferand in schimb sa isi savureze cafeaua sau berea pe trotuare, in acompaniamentul trupelor live care rasuna peste tot. Minunea nu dureaza decat pana la ora 12:30 pentru cei care locuiesc de cealalta parte a raului Tejo, deoarece ultima barca e la ora 2:30, iar metroul din Casilhas spre Universidade la 1:30.

Cata

Se facea ca badea Bulan, in miniproiectelele propuse in Departamentul de HR a inclus si o calatorie pe meleagurile Ucrainei. Ne-am ales noi care sa mergem, ne-am interesat de drum etc etc .. si hop top la ora 9 dimineata am ajuns la gara. Eram 9 oameni, care mai de care mai dotati .. cu alcoale .. cu ce altceva Bulan, Ionuke, Cristina Sasha, Alexandra Fenesan, Feri, Alin Muresan, Cata, Paul Hoadrea si bineinteles eu.
Prima nebunie care am facut-o a fost sa il conving pe mecanicul de locomotiva sa ma lase sa merg, impreuna cu Bulan si cu Cata vreo jumate de ora in locomotiva, de unde va spun ca privelistea este splendida! Cea mai tare senzatie cand intrii si iesi dintr-un tunel, cel mai bun view pe care ti l-ai dorit in calatoria cu trenul. Poti bea chiar si o cafea acolo.

Ajunsi in Suceava, il sunam pe Mitica Mafiotul, sa ne ia sa ne duca in Cernivski cat mai repede, avand legatura din frumosul oras ucrainean spre Kiev, destinatia finala. Asteptam ce asteptam, pana vedem ca ajunge o duba cu parbrizul spart, cu rugina de 2 degete si se opreste langa noi: “Voi sunteti aia cu Ucraina?”. Ne-a cuprins un fior, dar a fost repede spulberat de Bulan, care l-o recunoscut.
Luand Mitica al nostru masina la talpa, am ajuns destul de repede la granita cu Ucraina. Aici .. vine granicerul, discuta cu Mitica, se plimba in jurul masinii, se intoarce la Mitica si palavrageste ceva cu el. La un moment dat il auzim pe Mitica: “Cacoi problem?”. Bulan, rupand-o pe ucraineana (defapt stie vreo 100-200 de cuvinte) il intreaba pe Mitica care e problema. Asta zice : n-aveti invitatie. Noi .. malc. Granicerul intreaba care-I seful dintre noi, la care Feri se simte si zice ca el. “Hai cu mine”. Uitandu-ma la prietenul meu Feri, vad ca se coloreaza, fata lui devenind mai ceva ca un curcubeu, trecand prin tot spectrul CMYK. Il iau si il duc intr-o incinta comunista. Noi, in masina, pronosticuri: „il bat, il tortureaza, il fac sa recunoasca ca face trafic cu carne vie”. Il vedem veind .. inca alb ca varul .. „Am vorbit cu fetele, mi-o dat adresa .. e ok acuma”. Trecem, oprim la schimb valutar, ne luam grane si cocarti (grivna, respectiv copeici, moneda ucraineana) si merem mai departe. Constatam cu stupoare ca suntem in mica intarziere .. asa ca Mitica trage de masina si ajungem in gara cu 10 minute inainte sa plece trenul. Cata, avand permis de ceferist, ne tot batea la cap „Vreau reducere, eu am reducere 50% pe tren international”. Il luam de cap .. hai ma ca pierdem trenu’. Mitica vine si zice ca nu o gasit numa 8 bilete, dar ca discuta cu seful de vagon. Vorbeste el vreo 3 minute, noi ne uitam la ceas .. vedem ca e ora de plecare. Vine Mitica, zice ca e ok.. dar ca o fost 100 de grane in loc de 60, dar e ok .. Ne suim in tren, si cand s-o suit Bulan, trenu’ o si plecat. Pheew . „La limita!”
Prima impresie .. „Ai de pula mea! Ce nice is trenurile in Ucraina!”. Ne punem bagajele si ne aranjam. Ne luam o cafea. A fost una din cele mai bune cafele de 2 grane (1 leu) din viata mea! Pe drum, am baut tot alcoolul pentru „seara ucraino-romaneasca”, din nou am bagat un rus sub masa, ne-am facut prieteni si am aflat ce inseamna „sto!” si cam atat imi amintesc.
Ziua 1: Ajungem in gara din Kiev, unde am umblat vreo juma de ora sa cautam iesirea, respectiv vreo fata cunoscuta. Ne-a asteptat Marianna, main orgul evenimentului. Ne-am dus la metrou, am ramas masca din nou de fluxul de oameni care trece pe acolo, fara sa se injure, fara sa stai la cozi imense. A fost una din cele mai placute experiente. Metroul la ei e cl mai eficient mijloc de transport. Faci 20 de minute dintr-un capat in altul al Kiev-ului. Si e lung! Aici e linkul petru linia rosie a metroului: http://www.kievcityguide.net/redline.htm
Ne-am dus la locul de cazare, ne-am cazat, am incercat sa invatam numarul la camera pe ucraineana (cu cifre, nu numarul: „Dva zero vosiem” (208) ), si ni se face foame. Ne plimbam prin imensul campus, evident, cu primul lucru care l-am cumparat de la magazin : 2 sticle de bere. In Ucraina e voie sa bei pe strada!!!
Foarte fain campusul! Cladiri imense peste tot, dar tote adunate la un loc, parand a fi un mare furnicar. Alt lucru care l-am observat: nici o fata urata pe strada! 99,9% din ucrainience sunt niste bunoace. Pe toate gusturile!
La cantina .. impinge tava .. cica eftin si bun .. Bun .. ca la orice cantina .. semipreparat .. dar cand la o cantina dai 14 grane (7 lei) pe un snitel care la Cora face 4 lei .. iti cam sta papa in gat. Trecand peste asta .. tigarile ieftine ca braga (3 grane un poc de tigari PallMall), iar daca vroiai sa te respecti cu Gauaze (Gauloise Blondes), vorba lui Bulan , plateai 8 grane (4 lei). Boon .. Mergem inapoi la camin, unde cica este welcome party, dar inainte de asta un expectations. Fiind ziua Cristinei, TORT! Am mancat tort, am facut expectations, am baut Hortita (vodca ucraineana foarte buna in combinatie cu suc de mere sau portocale) si ne-am dus sa ne continuam cheful in parc. In parc, Bulan ca tot omul .. il trece la buda .. asa ca vedem cum face intoarcere cu 180 grade, se propteste de pom si … si. Ne hotaram sa mergem inapoi in camere. Bulan se pune in pat, beat fiind. Eu ma ridic din pat si urlu la el: „Bulan, nu ala ii locu tau! Bulaaaan! Bulaaaan acolo doarme Feri!” „Taci odata si te culca! Feri s-o mutat in cealalta camera!”. Asa ca Feri a fost nevoit sa doarma in cealalta camera.
Ziua 2: Mergem in Facultatea de Aviatie, unde are sediu BEST Kiev, intrand intr-o camera de conferinte. Am observat cu stupoare ca ei chiar au anticamere de unde pot linistit spiona
Sediul BEST Kiev, mic, inghesuit, dar au si eu canapea ca si noi! Ne punem pe lucru, facem ce aveam planuit pe ziua de azi .. mergem din nou sa mancam. De data asta .. am zis ca ne luam o shaorma, ca e mai eftina si tine mai mult de foame. Si asa a fost! Am gasit o shaorma de iti lasa gura apa! Si acuma cand ma gandesc la ea se intampla la fel. Lipia moale si buna, carnea bine facuta, o pasta de branza dulce ca si la plscavita, ceva ce nu am reusit sa descifram ce e (dar avea cimbru in ea) si maioneza cu usturoi. O delicatesa!
Pe cand sa ne intoarcem inapoi in sala de conferinte, intr-o statie de bus am mai avut o surpriza .. coada la urcat in autobuz. Inchipuiti-va cozile de pe vremea comunismului, unde toti stateau in sr indian sa mai apuce la o bucata de salam/branza/late. Ei stateau asa la urcarea in autobz. Foarte civilizati oamenii astia.
A urmat city rally-ul, dupa ce am terminat cu prezentarile. Din nou luam metroul spre centru. Acolo, ne impart fetele in echipe, de dau fisa de taskuri, si ne trimit. Nu mai stiu cu cine eram exact in echipa, stiu ca era Bulan, Cristina si Ale Fene parca. Luam harta in mana .. ne uitam. Litere chirilice .. insa doar la numele strazilor. Pe harta litere latine. Mna boon .. „Hai Bulan la tradus!” Primul obiectiv .. o statuie .. Un om cu joben, cu baston si cu talpa ridicata. Primul task .. aflati ce scrie sub talpa .. Luam aparatul foto, il bagam sub talpa, facem poza, ne uitam .. stupoare .. semnul de ciuciu!  Aflam si povestea: „Cica omul asta mintea ca e orb. Dar l-o prins cu mata-n sac si i-o desenat semnul ala sub talpa, ca sa stie toata lumea”. Sau asa imi amintesc eu povestea. Al 2-lea task .. gasiti 2 matze in parcul cu biserica nu stiu care. Frumoasa biserica, si matzele ascunse prin copaci .. sculptate din trunchiul acestora.
Mergem mai departe .. si ii vine lui Zoia ideea ca in apropiere este o crescatorie de corbi. Cautam printre garaje si ganguri locul, si dam de ei. Frumoase animale .. dar fura tot! Ce se gandeste Dumitru Metalistul .. hai sa pun harta sa vad ce se intampla .. si uite asa am ramas fara harta Kiev-ului .. In 20 de secunde nu a mai ramas nik din ea 
Trecem mai departe .. taskul 3 – sa masuram inaltimea bisericii din centrul Kiev-ului. Aici .. spiritul de ingineri/fizicieni al meu si a lui Bulan: un unghi de 60 de grade la mana, combinat cu numarul de pasi de 1 metru pana sub turn .. Folosind regula catetei opuse unghiului de 30 de grade – am aflat inaltimea .. si culmea .. nu am gresit decat cu 1 metru 
Next task – numaratul de scari de la biserica de pe deal. 63 de scari! Biserica simpla, arhitectura gotica, nespecifica stilului baroc al orasului. Am aprins o lumanare (defapt dadeai 50 de cocarti si se aprindea un bec ) si am mers mai departe, prin bazarul orasului. Scumpe suvenirurile la ei .. Majoritatea erau ramasite dn razboaie: casti de aviator, ceasuri de bord de avioane, brichete sovietice, cutite cu ciocan si nicovala, plosca cu aceleasi insemne.
Vis-a-vis de cea mai adanca statie de metrou din Kiev si din lume – Arcenalnaeste este banca nationala a Ucrainei. Cladire impunatoare, mare, foarte frumos luminata. Taskul aici: cursul la zi al euro si dolarului. Pentru ca era trecut de ora 6, nu ne-o lasat sa intram si nici nu am putut sa vedem cursul. Iar ne-a luat echipa 2.
Urmatorul task – gasirea unui crocodil pe o casa construita vis-a-vis de primarie. Casa – un monument arhitectonc. Decorat cu o gramada de animale. E unica in lume.
De aici – la locul de intalnire cu toti – un alt restaurant. Pe drum, am trecut de foarte multe statui, cu oameni in diferite ipostaze, unele haioase, altele mai serioase. Am trecut si pe strada cu magazinele de moda/parfumuri/ceasuri. De curios, am intrat la Rolex. Perplex .. 26.000 de grane cel mai ieftin (aprox 130 milioane). Ies .. repede .. „Hai sa mergem!”. La restaurant – tot impinge tava, ceva mai ieftin decat dincolo, cu mai multe sortimente. Ne luam fiecare ceva diferit, si ne punem la masa. Borsul – foarte gustos. In schimb am acut gresala sa imi iau ceva negru ce eu credeam ca e orez cu sos soia, dar de fapt era grau. Nu a fost cea mai fericita alegere.
Dupa ce terminam, sa mergem sa luam o bere, 2. NE-am luat bere Cernivskaia, foarte buna de altfel. Pornim spre cazare, ne schimbam si incepem Pub Crawingul! Din nou, intalnirea in parcul central. Primul task – terminam toti o sticla de Hortita de 1.75L. Dificil task! Din nou impartire pe echipe, din nou eu cu Bulan in echipa :P.
Pornim la drum. In noaptea asta mi-am dat seama de faptul ca urbanistii romani sunt ori lenesi, ori cu prost gust, ori habar n-au de ceea ce inseamna amenajarea nocturna al unui oras. Viata de noapte in Kiev este cel mai frumos lucru care ar ptea exista! Orasul foarte frumos luminat! Fiecare punct de interes (o cladire cu stil arhitectonic mai deosebit), un parc, o strada, un magazin, toate scoase in evidenta printr-un joc de lumini nemaipomenit!
Cu toate astea .. barurile din Kiev sunt scumpe! Am avut de vizitat 6 baruri, 2 s-au inchis cand am ajuns la ele, dar tot am reusit sa facem taskurile care ni le-am propus! Fiindca noi am luat sticla de Hortita ce ne-o ramas! Si nu, nu a mai ramas nimic din ea pana la final.
Ne-am distrat pana pe la 4 dimineata, imbatand si un barman de pe acolo cu mongolian :D. Insa acuma vine buba! Sa mergem inapoi. Noi, fara bani ramasi in buzujebe, nu pueam lua taxi-uri. Ciudat stilul de taxare in taxi-uri. Exista un pret standard, negociat la urcare, in functie de destinatie. Si e aprox. 3 lei pe km (6 grane). Am inceput sa mergem perpedes .. Pana la urma, unii au cedat. Au luat taxi si sau dus in camin. Am ramas eu cu Ionuke, impreuna cu Zoia si Iryna, care am mers pe jos pana la capat. La intrare – surpriza! Usa inchisa. Imi scot telefonul – 1 liniuta la baterie. Doamne da sa raspunda careva cat mai repede. O sun pe Ale Fene – suna, suna, suna – tic, tic, tic, - „Alo?” o voce somnoroasa. „Hai ca suntem jos si e usa ..” – si o murit telefonul. Stam cu Ionuke, amandoi pe jumate adormiti de oboseala/alcool. In gandul meu – „cam frig afara .. sper ca o sa vina sa ne deschida”. Intr-un final – s-o deschis usa .. ne-am bucurat ca le vedem pe fete .. si ne-am dus sa dormim.
Ziua 3: Zi de taininguri. Eu .. SOMN! Ma trezesc eu pe la 13, fac un dush, mananc, si ma indrept spre locul cu trainingul. Stau pe la training, ma mai uit pe acolo, mai povestesc cu unul, cu altul .. si mergem inapoi in camera .. sa ne pregatim de seara romano-ucraineana. Din nou, luam metroul pana la statia din centru. Ne pornim pe jos spre casa uneia din amazoance. Trecem pe langa un butic pe care scrie „бррр” Fiindca era frig afara, ne-am pus sa facem poze. Va las pe voi sa gasiti traducerea
Am ajuns acasa la amazoana unde se tinea seara ucraineana. Foarte frumoasa casa, frumos amenajata, chiar daca era intr-un bloc comunist, cum se gasesc si pe la noi. Ne aranjam, ne uitam pe masa la ce feluri de alcoale sunt. De toate pentru toti!
Asteptam sa se gateasca fetele, sa gateasca fetele si ultimele feluri de mancare, si incepem seara. Prezentari peste prezentari. Noi – vrem Klucva! Am aflat cu stupoare ca Annia stie sa cante la pian. Foarte frumos! Ne-a delectat jumatate de seara cu arii celebre. Lui Bulan ii vine ideea geniala sa jucam Ta-Ta-Tara. Ne punem in cerc, spune Bulan regulile, si incepem. Nu va spun ca foarte putini oameni au mai ramas treji. Fiecare o adormit pe unde o apucat. Primul cazut la datorie a fost Ionuke, care, fiind primul, a prins loc pe canapea. Cata – fuga in dormitor la fata, unde i-a ocupat fetei patul. Vedem cum rasare soarele .. hmm .. cred ca ar fi cazul s-o stergem, ca seara avem tren. Ne luam din nou si facem drumul invers de unde am venit, de data asta prinzand primul metrou. Pe Cata l-am lasat acolo. In mijlocul capusului este un rondou, care imparte la un moment dat aleea in 2 .. Mergand cu Bulan si povestind de cat de miez o fost, il vedem pe Feri cum umbla ca un teleghidat. Da in bordura, intra putin pe spatiul verde, reface traiectoria „optima” si merge mai departe. Bulan se duce la el. Feri doarme in picioare! „Feri, hai sa te invat sa numeri in ucraineana! Adin!”. „Aggghin”. „Nu ma .. Adin!”. „Adddddin”. „Dva”. „GGvvvaa”.”Dva ma!”. „Dvaa”. „Tri”. „Taci in pizda matii si urca in masina!”. Ma uit la Bulan, el la mine si ne apuca un ras isteric
Ne punem, dormim.
Ziua 4: Departure day  Ne apuca, strangem de prin camere, cautam perne, paturi imprumutate pe la cei nefericiti. Primim o sticla de Hortita si una de vodca cu miere sa ducem la LBG. Ne imbracam, luam ruxacul in spinare .. si mergem .. unde altundeva decat .. in centru.
Aici .. dilema .. mergem la manastire sau mergem la parcul de razboi. Cata vroia manastire. Noi – parcul cu tancuri si mai ales .. katyusha!
Mergem la punctul de belvedere al orasului! SUPERB! Un oras plin de viata, un furnicar vazut de sus! Poze, panoramic, hai sa mergem! Am ajuns pe dealul unde era construita manastirea. Constatam cu stupoare ca este sarbaoare .. sarbatoarea infometarii. Tot dealul, absolut tot dealul plin cu lumanari, aranjate parca de cineva. Aliniate perfect! O priveliste care iti da fiori. Trecem si prin fata statuii copilului cu spic de grau in mana. Musai pozam asta!
Ajunsi in parcul cu tancuri .. poze chestii minuni! Pozat Katyusha, tancurile rusesti din al 2-lea razboi mondial, elicopterul, scene de lupta sculptate in piatra, racheta si alte asinarii de razboi, si ne dam seama ca tre sa ajungem la tren. Ne imbarcam in bus, apoi in metrou, ajungem la gara. Pupici, pareri de rau, pleaca trenul. Am ramas doar cu amintirea, resectiv cu parerea de rau ca s-a terminat.
Pe tren, ne uitam la un film, fara sonor, ca era o mama cu un copil langa noi .., terminam sticla de 1.75 de Hortita pentr LBG in 5 persoane si somn!
Ajungem in Cernauiti, unde cautam 2 ore un supermarket sa ne facem cumparaturi. Il sunam pe Mitica Mafiotul din nou sa vina sa ne ia sa ne duca in Suceava. Cu 10 minute nainte sa ajunga Mitica, Cata, din nou .. „vreau suveniruri .. vreau suveniruri!”. „Cata, nu mai este vreme!!!!”. ”Nu ca ma duc repede”. Si stam juma de ora pana vine Cata. Intre timp a ajuns si Mitica al nostru, cu masina plina cu saci de chestii. Il rugam sa ne duca la un en-gros sa ne cumparam tigari ieftine. Ne duce intr-un gang, gasim tigari foarte ieftine, insa nu putea aduce decat cate un cartus de fiecare.
Din nou, drumul inapoi spre Suceava. La granta, aflam cu stupoare ce transporta Mitica. Beteala!!! In 3 saci negri, inchisi sa nu se vada nimic. Doar dintr-un singur sac iesea ostentativ un fir de beteala! Vedem la granita masini trase pe dreapta, cautate la sange de graniceri, masini confiscate, ne gandim ca ramanem acolo, daca asta transporta altceva decat declara, dar nu s-o intamplat nik. Vedem cum scoate Mitica al nostru vreo 50 de euro, ii da la granicer si merem mai departe. Ajungem in Suceava, de unde luam trenul inapoi spre casa, cu zambet pe buze pentru o saptamana in care am ajutat fetele din Kiev sa simta spiritul BEST, unde ne-am dat seama de diferentele de mentalitate dintre oameni, unde ne-am facut prieteni (Fred, the trainer) si unde am invatat si noi multe!
Multumesc BEST Cluj pentru ocazia care mi-ai dat-o, multumesc BEST Kiev pentru turul orasului, pentru cazare, pentru ca ati avut grija de noi!
ШЦ!

Miki

A doua aventura pentru mine legata de Ukraina incepea undeva prin 2007 cand intr-o seara de prin septembrie ne ascunseseram intr-o padurice de pe langa Zorilor sa povestim. Prima experienta cu Ukraina din 2005 fusese tot o escapada pentru ca aveam drumul platit (nu ne consumaseram toate calatoriile de pe Balkan Flexipass). Fusese tot o calatorie fara predictii si ma asteptasem la prea putin. Dupa, eram convinsa ca am preconceptii si judecati false in ceea ce priveste un loc necunoscut. Ma simteam intr-un fel vinovata fata de ignoranta cu care privisem atunci harta. Intr-un fel eram vinovata
a-tipic pentru ca singurele lucruri pe care le stiam despre Ukraina erau ca e la granita cu noi si ca este inca sub „influenta” Rusiei si cumva subconstient (ceea ce stie cam toata lumea care aude tangential despre Ukraina), “nu e nimic de vazut acolo”…
Poate ar fi mai relevant sa povestesc acel prim contact cu tara aceea decat al doilea…dar poate intr-un alt post.
Am sarit direct aici pentru ca a 2-a calatorie mi-a confirmat total ceea ce crezusem despre mine dupa prima, prin altii care la fel, dupa ce ne-am intors simteau ca ceva gandisera gresit inainte sau stiusera prea putin despre ceva care parea atat de accesibil si atat de aproape. (familiaritatea lucrurilor ne face sa le trecem cu vedere adevarata esenta, uitand sa cautam adevarul mai aproape decat mai departe de noi).

Dar sa revin la intalnirea din padurice.
Dupa cum programam aproape orice nebunie, atunci cineva a adus vorba.
“ma! Nu merem la R.M?” (Regional Meeting - intalnire a oraselor din tarile care fac parte din regiunea Best respectiva)
Am intrebat unde, si cand am auzit de Ukraina iar mi-a venit in minte faptul ca mai fusesem odata acolo si impulsul de moment a fost ca poate ar trebui sa incerc si “altceva” (altceva aici inseamna un alt spatiu geografico-etnic pe care sa il pot explora). Si totusi….mi se parea ca un singur oras din Ukraina care imi lasase clar in minte ca locul trebuie studiat mai mult parea dintr-una putin si ocazia de a trece mai departe incepea sa mi se contureze ca fiind de neratat.
“si cand e evenimentu?”
Foarte putin a mai fost pana la bagaje…

Incepusem sa imi amintesc treptat cum fusese prima data cand trecusem granita si cat de periculos paruse. Ca si atunci cand ai un dinte stricat si trebuie sa mergi la dentist, stii ca vei merge si cu cateva ore inainte de programare incepe sa te doara fara motiv stomacul sau incepi sa ai ameteli amintindu-ti sunetul frezei pe os. Poate chiar fusese periculos si poate iar o sa trecem prin “faze de genu”.
Dar eram 7 oameni si era intre noi o bucurie a plecarii de parca ne-am fi dus cu cortul in Vama in plina vara. Ne stergeam din minte orice posibilitate a inevitabilului de la cele mai mici incidente care puteau sa apara ( sa nu uitam berea pe peron) pana la cele serioase legate de trecerea granitei. (in 2005 intrasera in autobuzul care ne ducea in Cernauti din Suceava cu kalashnikoavele si ne speriasera serios printr-o atitudine mai mult decat ostila cu intrebari la care trebuia sa raspundem exact si specific unde mergem, unde vom sta, cine ne va intampina, cu cine vom vorbi, etc, etc). Nu pot sa zic ca imi era teama (Auzisem destul de ceceni, rusi, razboi, cuvinte care incepusera sa aiba o greutate destul de mare in zilele acelea) dar aveam o stare de disconfort asociat cu indignare care venea din intrebarile pe care mi le puneam fara sa vreau (eu merg in Ukraina sa imi vad prietenii, sa imi cunosc colegii de organizatie mai bine. Suntem studenti, suntem tineri…de ce atat de mult „trouble”? De ce atat de multe piedici? De ce atat de multe ziduri intre noi?)
Am trecut usor de spaime de tipul asta si azi cred ca nu ar mai fi atat de accentuata starea daca ar fi sa merg in Ukraina decat poate daca as merge singura. Cuvintele care ne sunasera greu in urechi atunci se estompau in glume (cum se intampla de obicei cu noi datorita unei oarecare inconstiente a zilei de maine ce ne caracterizeaza imediat ce ne indreptam gandurile spre o noua calatorie).

Din Suceava (care a fost o alta revelatie – absolut superba cetatea Neamtului in octombrie)

ne-am urcat in trenul international care mergea pana in Kiev. Ce ma bine-dispune in mod deosebit chiar si azi este relaxarea cu care m-am urcat mereu in tren. Nu am pus niciodata intrebari legate de lungimea drumului, de ceea ce mi s-ar putea intampla odata ce am parasit tara, etc. Stiam aproximativ cu 2, 3 zile inainte pe harta cam unde urma sa mergem si cu ce. Ne hotaram rapid si de obicei 1 sau 2 persoane stiau drumul, restu fiind prinsi de altele…
“cate ore facem pana in Suceava?”- „total irelevant! Practic de acolo plecam…”
“cate ore facem pana in Kiev?” – „la fel de irelevant! Intai trebuie sa ajungem in Cernauti
si dup-aia mai vedem”….cam in asta se masura timpul grijilor. Dormisem doar cateva ore cand m-a trezit granicerul sa-mi ceara pasaportul. De fapt ma trezisera zgomotele din granita care ridica vagonul. (in Ukraina sinele sunt mai late decat la noi si se muta vagonul pe celelalte sine). Atunci cand aud asemenea sunete straine total urechii mele realizez cat de departe sunt de casa si ma cuprinde un ciudat sentiment de instrainare combinat cu unul de independenta vagabondesca ce ma face sa ma gandesc adeseori cum ar arata viata de nomad in acest secol traind din putin si explorand cele mai nebatute carari de prin diferite tari, tari ce iti devin casa imediat ce le-ai calcat pamantul.

Cernautiul seara – vazut din tren- era feeric printre mormanele de gunoaie si parcul lui imens si paraginit. Tin minte ca le-am povesit colegilor in timp ce eram in bucataria vagonului (vagonul avea 2 compartimente fiecare cu 4 paturi supra-etajate cu tot cu asternuturi si o bucatarie cu mese si banci unde ne-am petrecut mai tot timpul pana in Kiev), cum arata gara din Cernovski pe care o vazusem cu 2 ani in urma. Cu toate arabescurile si basoreliefurile aurite de pe pereti si buda fara usi unde plateam 10 “gravnias” ca sa intram. 
Cand am ajuns in Kiev era deja dimineata si ma distram grozav cand imi vedeam colegii cum se chinuie sa citeasca mersul trenurilor de pe tabelele din gara. Planuisem sa invatam alfabetul chirilic si incepusem deja sa buchisesc cateva litere dar Octav mi-o luase inainte si stia vreo 20-30 de cuvinte si putea chiar sa citeasca cuvinte intregi. (si azi ne mai salutam cu cuvinte ukrainiene).
Biletul pentru Zaporizhzhya (destinatia finala) l-am luat de la casa de bilete mai mult prin semne si ne-am si repezit apoi la chioscurile de pe langa gara sa vedem ce este…Inca fumatori curiosi si nebuni am cumparat un pachet de tigari care in banii nostri costa undeva pe la 5000 de lei vechi.
Bulan care are 120 de kg a tras un fum si a ametit. A bagat tigara inapoi in pachet si a venit un cersetor sa ii ceara una. Cand Octav i-a intins pachetul a facut un semn de dizgratie si a plecat in timp ce noi radeam.
Ce mai puteam cumpara? Bere de toate felurile, vodka [Hortitza- in traducere de pe eticheta], tigari extrem de ieftine (atunci de vreo 5 ori mai ieftine decat la noi). La dulciuri nu am indraznit sa ma risc desi asta e o meteahna veche de-a mea cu dulciurile strainilor, deoarece nu prea puteam citi ce scrie pe ambalaj si in Ukraina in general, inafara de stundenti, foarte greu gasesti pe cineva care sa vorbeasca in engleza sau o limba cel putin apropiata de cele pe care noi le cunoastem.

Foarte bucurosi ca pot bea pe strada, fara sa le pese de rucsacii care ba se destramau, ba cadeau, Petrica si Octav-bulan se luasera la plimbare de nebuni pe langa gara cu cate o bere in mana. Superficiali cum imi par cateodata dar in sinea lor extrem de analitici (pot analiza o ora un surub sau o piulita gasindu-i atributii nebanuite sau pot sta o ora intr-un magazin holbandu-se aiurea) isi roteau privirile cam la absolut orice misca. Mult mai precauta, sau mai bine-zis stresata cum imi zic ei, eram concentrata mai tot timpul pe salvarea energiei pe care o am, incercam sa ii lipesc din mou la grup pentru ca tot timpul pareau ca vor sa mearga in alte directii.
„hai ma….sa merem sa vedem ce-i p’aici”…Foamea, setea sau nesomnul nu tin minte sa fi iesit din gura lor decat atunci cand nu mai puteau sa se uite in stanga sau in dreapta pentru ca ameteau.

Am luat-o aiurea pe strazi cu bagajele dupa noi (mai erau inca vreo 3 ore pana la trenul de Zaporijzhzhya), pe langa banci din metal si sticla, statui comuniste cu stele tipice si chiar si Stalin pe un cal, pasarele cu marfa cum gasesti la noi „in piata la rusi”, cu papuci de casa si ceasuri, pijamale si seminte, flori si parcuri imense, case care mie imi aminteau de carti gen Anna Karenina sau Karamazovii, care desi erau in Rusia miroseau de departe a Imperiu. (mi se accentua si mai tare cu fiecare imagine pe care o vedeam ca vreau mai mult sa vad Rusia) – pentru prietenii nostri kieveni asta ar fi o jignire si imi cer scuze fata de ei, daca vor ajunge vreodata la acest text probabil tradus. (In Zapo., am intalnit niste colege din BEST care faceau parte dintr-un prostest desfasurat in Ukraina si purtau niste insigne pe care scria cumva complicat „vorbiti ukrainiana si nu rusa!!!” printr-un joc de cuvinte). Au fost palme de genul peste obrazul meu ignorant care mi-au deschis ochii si m-au scos din carapacea „dorintei de vest”, a ideii cum ca daca o tara nu apare pe „harta turistica a optiunilor confortului” nu are povesti si deci „nimic interesant de vazut”. Tocmai acolo se poate ascunde de fapt toata esenta unui zbucium de supravietuire a unei culturi…
Ma crispau cladirile imense si atat de perfect construite, cuvantul grandios mi se releva in concretul arhitectural inca din prima zi cand am stat acolo…

Eram deja de mai bine de o zi jumatate pe tren si ne urcaseram intr-unul de clasa a 2-a, necompartimentat, dar mai luxos decat cel luat din Romania, cu cearshafuri si fete de perna infoliate de data asta, cu servetele umede si zahar pentru ceai in pachetul pe care il aducea femeia de serviciu noilor calatori.

Fiecare si-a ales un pat si fiecare avea patul lui cu tot cu asternut pregatit.
Shefii de vagon (niste copii cred si mai tineri decat noi ne-au devenit foarte curand prieteni, si nu prin povesti despre vietile noastre, ce putem sau nu putem face sau la ce suntem studenti si cat suntem de cultivati sau retarzi, ci prin 2 gaturi de vodka, 2 bratari de plastic date la schimb si cateva zambete).
Ceaiurile pe care ni le-au adus la mese (vreo 4-5 mii de lei vechi o ceasca de ceai cu zahar) erau puse in pahare cu suport special de metal, iar lichidul avea o culoare aurie. Se oglindea in el soarele si pe masura ce trenul marea viteza, ceaiul lasa umbre de lumina pe masa din fata patului. Un fel de casa mobila si mizantropa, vagonul redevenea un spatiu de refugiu.
Zaharul cubic era impaturat in hartie -daca tineti minte pe vremea comunismului era asa ceva si la noi- veche, stearsa cumva spalacita pe care era imprimat un desen facut in stilul perfectionist al desenelor din revistele „Soimii patriei” care infatisa irealist un tren si niste flori roz de pom inflorit. Cand desfaceai pachetelul, zaharul era foarte departe de a fi alb, dar nu avea un gust rau ci mai degraba ciudat. Cred ca am mai pastrat o asemenea bucata undeva prin dulap.

Era un fel de calatorie inapoi in timp si in aceeasi idee eram in prezent si simteam foarte puternic un iz de „fost imperiu” cu reminescente in detaliile simple ale vietii oamenilor care incepusera sa ne fascineze prin stilul de comunicare.
Pe langa garile imense in care opream (in Ukraina o gara normala dintr-un oras relativ mic este cam de 2 ori cat gara de nord din Bucuresti), intalneam rusii blonzi si imensi care misunau peste tot, femeile mari si barbatii cu cusme si bocanci ca in ilustratiile povestirilor lui Tolstoi, sau femeile cu batic ce veneau sa ne vanda la intrarea in vagon placinte, vodka sau peste afumat pe un pret de nimic. Piesa de rezistenta a fost babusca care a reusit sa faca fata la 8 oameni si ne-a dat o lectie serioasa de comunicare invatandu-ne cum sa jucam carti impreuna cu ea (am incercat vreo 2 ore sa invatam regulile si nu am reusit dar ne-am prabusit de ras cat ne-a pleznit peste maini si a strigat la noi. a fost genul de comunicare non-verbala in care incercam sa imbinam doua limbi cu radacini vechi dar fara un rezultat prea bun.). In final am imparit cele 2 sticle de vodka pe care le aveam intre noi, cu rusul care stia nitel engleza si cu babushka si am adormit in hohote de ras.

Intre noi era o veselie continua, nedisimulata si autentica dupa ce bausem cateva beri si incepusem sticlele de vodka. Cand m-am dus la culcare in patul meu de sus, baba era de mult obosita de atata alcool si povesti gesticulate si rusul adormise cu sticla sub cap. Octav inca mai radea cu ochii impaienjeniti, mandru ca a reusit sa bea mai mult decat rusul si incerca vizibil sa fie ultimul care adoarme.

Tin minte ca ma trezeam destul de des sa ma uit pe geam si undeva intre betie si oboseala vedeam campii intinse sau dealuri sau sate si-mi treceau peste fata lumini din drumuri sau gari si simteam cum strabat o bucatica tot mai mica din pamant si ca stiu din ce in ce mai putin despre oameni si lume pe masura ce vedeam peisaje tot mai variate si oameni tot mai diversi si totusi atat de asemanatori cu mine, in comportament, in gesturi
si in priviri.
Era o duritate si o acceptare pe fata lor pe care nu am mai intalnit-o in Europa pana acum. Priveau tinta in fata si prin amabilitatea lor citeam un caracter dur dar curat, o profunzime in cantecul lor (de la seara internationala) aproape dramatica, dar nu cu un ton de lamentare ci cu unul de mandrie nestramutabila fata de o identitate strivita sub ploaia de “produse” istorice ale Europei. Una din ele eram si eu si ma straduiam sa fiu cat mai neutra, desi in picioare aveam adidasi „de firma” si zambeam la poze in avataruri.

[inca propovaduiesc tarile foste sovietice ca loc de vizita pentru oricine. Si datorita experientei oamenilor si a culturii lor si datorita preturilor scazute la cele necesare pentru supravietuire] [ traim in continuare in lumea in care negam idei fara sa tinem cont de ce au apartinut ele, fara sa tinem cont de oameni si de felul lor de viata, fara sa tinem cont ce am putea invata de la cei care au trait experienta acelei idei] [vom trai in subcosntient cu dorinta de a face cumparaturi in Milano sau pe Champs Elisee, vom vrea sa facem plaja la Monacco, oricat de cultivati sau de cocalari am fi pentru ca asta ni se serveste] [ nu putem concepe o vacanta de vis in Crimeea sau in Odessa-unde este cea mai lunga linie de tramvai din lume sau unde soarele rasare si apune in Marea Neagra- pentru ca asa am fost invatati sa gandim sa vrem][semnul bunastarii rezida in eticheta] [si cati ani vor mai trece pana sa ne gandim ca poate si aproape de granitele noastre putem gasi ceva, ceva ce poate fi mai frumos decat ne asteptam?].

Cand ma trezisem de tot si-mi terminasem de strans patul si paturile (cum faceau toti din compartiment pentru ca mai apoi sa le predau femeii care le strangea) si treceam la bagaje, geamul imi furase deja privirea si vedeam pentru prima data Niprul. Poduri imense si lagune, gari si stalpi enormi de sustinere. Era undeva noaptea la ora 23 cand ajunsesem in gara in Zaporizhzhya dupa aproape 50 de ore de mers cu trenul.

Totul perfect curat si ordonat, 1 grad celsius afara. Ne asteptau la iesire oamenii care ne erau automat colegi si prieteni la cel 2000 de km distanta pe care nu ii intalnisem niciodata si nu povestisem cu ei pana atunci. Unde trebuia sa mergem? Nu avea nici o relevanta! Ne-am urcat in masinile pregatite de ei si am aflat ca vom fi cazati pe o insula pe Nipru. Cand am intrat in sala mare de sendinte toata lumea ne intampina cu aplauze (eram ultimul grup venit), ne-am imbratisat prietenii din Iasi, am facut cunostinta cu altii si ne-am uitat impreuna (vreo 40-50) de oameni stransi ad-hoc din 5 tari (Romania, Polonia, Ukarina, rep. Moldova si Slovenia) la filmuletele noastre care erau intr-un fel identitatea noastra, imaginea noastra. Pe fiecare ne reprezenta ceva atat de mic fata de tot cat am fi avut de spus…si nu ajung niciodata 3 sau 4 zile, nici macar o luna sa poti invata tit ce ti-ai dori despre o alta etnie.

Constientizam fara sa vreau a nustiu cata oara la un eveniment BEST ca fac parte dintr-o lume atat de mare si atat de diversa si ca am o ocazie mica si scurta sa pun intrebari si
sa-mi fac o idee slaba despre ei si felul lor de viata.
Dusurile erau la comun, dar era apa calda, dimineata a 2 a zi am primit grau fiert si crenvusti, lapte si paine, tricourile galbene si begiurile cu steagul tarii din care veneam (tricoul si badge-ul pe care il primesc la un eveniment ma face sa ma simt brusc safe oriunde as fi, ca si cand cineva mi-ar da paine si apa) si contra-sistemici cum eram atunci cativa din noi si cum suntem inca, am fugit de la discutii ca sa exploram insula.
Cladiri si vile de vacanta in paragina,toate sub semnul „arhitectural comunist”, impunator si lipsit de uzualitate. Plante agatatoare ieseau prin geamuri si mobile vechi putrezeau prin camere umede. Padure si stufaris si o plaja care dadea in Nipru, cativa pescari cu navod si banci la soare. Octav tipa ca nu pleaca din Ukraina fara sa faca baie in Nipru si eu faceam poze la orice.
Din seara internationala tin minte foarte putin (dansul kazacilor si cantecele ukraienienilor, prietenii din Chisinau si cam atat, asta pentru ca a trebuit sa prezint masa romaneasca cu tot cu bautura si a trebuit sa beau cu toti cei care au venit la masa noastra si au vrut sa guste….)
Era un soare puternic „de tricou” cand am plecat inapoi spre Zapo. de pe insula cu un autobuz care era mult mai batran ca noi si am aterizat in Kiev la Zoia (membra BEST Kiev) acasa undeva intr-un cartier nepozitionabil pe harta Kievului in mintea mea, pentru ca la contactul cu imensitatea orasului am renuntat la un moment dat cand am schimbat al 3-lea metrou sa ma mai orientez.

Apoi a urmat a 2 a zi o vizita rapida prin Kiev care m-a lasat la propriu fara cuvinte. Spun si azi dupa ce am vazut aproape toate capitalele europei ca e pe departe cea mai impresionanta din toate punctele de vedere. Banca nationala, parlamentul (cu steagul Europei atarnat surprinzator de zidul din fata), complexul de manastiri ortodoxe acoperite cu aur, statuia sf. Andrei, statuia Mama Rusie (opusele aceluiasi sistem), muzeul in aer liber cu echipamente de razboi, piata mare din centrul orasului care nu poate fi cumprinsa intr-o singura privire, trebuie sa te rotesti ca sa vezi tot, statuile din bronz, fiecare cu povestea ei, fostul sediu KGB care –imi spunea Zoia, se intinde pe cativa km sub pamant-, stradutele mici cu biserici miniaturale decupare din carti, tarabele cu suveniruri rusesti si kievene unde poti gasi de la matroste pana la haine specifice sau ceramica speciala pentru ceai, metroul atat de adanc incat din capatul scarilor rulante nu poti sa ii vezi finalul (mult mai mare decat cele de prin Madrid sau Bruxelles),
in care erau sculpturi si tablouri, magazine speciale numai cu ceai unde puteai sa iti alegi din sutele de arome, parcul imens in care se intra cu trenul care este ca marime cam cat un cartier din Cluj si din varful caruia se vede cat cuprinde orasul si Niprul care serpuie printre imensitatile dense de cladiri si cartiere.
„Inca se construieste foarte mult”, ne spune Zoia, care e dezamagita ca vor strica o insula (cam de marimea centrului din Cluj in care ea si familia ei obisnuiau sa mearga in weekenduri la picnic). Imi arata podul care incepe sa o strabata si ne poveste cat este de atasata de parc si cat de mult ii place sa il exploreze si ca in fiecare an gaseste locuri in care nu a mai fost.
Ma gandesc cu jena ca va trebui sa ii arat Clujul si sa o plimb prin Parcul Central unde lacul e secat si il strabati cu o privire dintr-un cap in altul si zambesc trist si dezamagita de mine si de ceea ce puteam percepe despre Kiev inainte sa ajung acolo.
Ma frapasera mai mult decat imensitatea si curatenia faptul ca la puncte apropiate gaseai elemente religioase aproape de cele comuniste, statui de razboi si culturale aproape unele de altele, fiecare cu un alt mesaj. Spatiul emana acea cultura locala sufocanta atunci cand e noua pentru orice ochi obisnuit cu alta, imagini si culoare la fiecare pas, contrarii de asemenea. Contrariile conceptuale demascate in aer liber, contrariile arhitecturale (parcuri sau cladiri in stil Gaudi, traiau pe langa case imense in stil rusesc si monumente comuniste) iti socau intelectul obisnuit cu o linie continua a imaginii.
Orasul isi pastrase mandria unei istorii si desi fusese afectat de distrugeri, inca stralucea,
pastrandu-si o identitate veche istorica dar incercand sa adopte una noua europeana fara a-si distruge reliefurile secolelor. Un amalgam de imagini,o mandrie culeasa din multe timpuri, o varietate perfecta de imagini ( Starbuks in Piata Mare si Lenin pictat pe peretele Facultatii de Politehnica, restaurantul in stil Gaudi in care am mancat si statuia Mama Rusie cu platosul si sabia in mana, alfabetul chirilic peste ambalajele de mars sau snikers, etc, etc). Dincolo de lupta cu prezentul, ramanea si un triumf al unui spatiu cultural autentic mereu, indiferent de vreme si timp.

Punctul de plecare inspre gara era piata mare si i-am intalnit pe ceilalti care fusesera cazati la o alta colega initiatoare a LBG din Kiev, Irina, care ii adusese….Ne uitam stupefiati unul la altul de ce vazusem….mi-am cumparat o bratara din lemn pe care si acum o port cand calatoresc ca pe un simbol al revelatiei si al norocului calatoriei ce urmeaza si Octav si-a luat o plosca cu steag ukrainian cu care urma sa se laude acasa si pe care o duce cu el des la evenimente. Am plecat cu regretul ca nu am ajuns in Odessa (luasem corturile cu noi sa dormim acolo pe plaja dar s-a votat importiva pana la urma…si cu regretul si mai profund ca vazusem mult prea putin din cat se putea vedea cu adevarat, vesnicul impas al calatorului grabit si presat de urmatorul drum.

Trecerea inapoi in tara s-a lasat cu o aventura ciudata si amunzanta. Ajunsi in Cernauti am pierdut autobuzul „de stat” care ne-ar fi dus inapoi in tara si ne-am tocmit cu Mitica contrabandistu’/mafiotu’ care a devenit prietenul nostru pana si azi, la 170 de mii vechi de persoana sa ne treaca granita…am ajuns la un moment dat pe un drum de tara intr-o padure si din padure la o casa unde ne-a poftit sa ne dam jos si sa fumam o tigara daca avem chef. Eu la a 2 a experienta de trecut granita din Cernauti si inapoi, eram galbena de spaima, mai ales ca Mitica incarca in masina pachete imense invelite in pungi albastre, intr-o zona izolata unde daca era sa fie cu rea intentie sau sa patim ceva, sigur nu aveam la cine apela. Am ajuns intr-un final la gara fugind cu o ora mai repede la tren de teama sa nu mai ramanem la povesti. Tin minte ca am infulecat 3 covirigi si un iaurt, gandindu-ma la ce putea Mitica sa transporte dintr-o parte in alta prin vama si prin ce pericol real trecusem. Compartimentul de tren „romanesc” cu banci si geamuri murdare mi-a dat pe langa sentimentul de siguranta unul de dezamagire din nou, fata de felul meu de a vedea lumea. Pentru un blegian sau un spaniol probabil ar fi fost egal cu spaima mea din padure unde Mitica incarca in camioneta pungile „cu rochii de mireasa” cum spusese el intrebat fiind de colegi ce transporta.
Abia atunci realizam intre oboseala si foame prin ceea ce trecusem „tu iti dai seama ca nu avea tigari acolo, avea 5 bacsuri langa” „tu ai auzit ce i-o zis aia de la granita? Le-ai bagat si la copii ceva in bagaje? Sper ca nu faci dinastea!” (fraza pe care o auzisem dar ma facusem cred ca si ceilalti ca nu auzisem nimic).
Dar era amuzat, dincolo de inspaimantator cu covrigul romanesc in mana si peisajul nostru…murdar dar frumos la un loc „cu prietenul nostru trenul” cum ar zice Octav.

Eram in ultimul vagon si ne uitam cum ne indepartam de ceea ce traisem si cum ne apropiem de casa. Pe masura ce peisajul devenea tot mai familiar ne intrebam tot mai des daca am visat. Nu tin minte din drumul inapoi decat o nostalgie contagioasa care ne cuprinsese pe cativa si dorinta de a lua cu prima ocazie un tren care sa ne duca inapoi si de ce nu, un plan de a lua Transiberianul intr-o toamna cand vom avea mai multi bani, mancare si cazare pe cateva saptamani in Rusia.
Gara din Cluj, oamenii si tot ceea ce stiam, dusul de dezinfectare de dupa 3 zile de tren si sfantul somn de 12 ore. Apoi scoala si colegii nostri care ne intrebau cum a fost, busurile din Cluj si viata mica la care ne intorceam. Sunt 2 ani de atunci si inca vreau sa ma intorc in Kiev, in Ukraina, ma uit cu jind pe harta intrebandu-ma unde si ce as mai putea vedea acolo. Aud inca si la TV si printre oameni de nenorocirile din ukraina, de excursiile lor programate in Italia si Paris, de galeriile de arta din Londra, de lansari de parfumuri si moda stiu eu pe unde, de conditiile mizerabile din tarile foste sovietice, de saracie si „sorrow” si inca mai deschid gura sa povestesc cat de relative sunt toate aceste lucruri. Si nu-mi vine sa cred cat e de aproape de mine si cat de putin e pana la granita si ma-m uitat pana atunci tot in cealalta parte a hartii.
Bogatia e greu de masurat.
Nici un pamant nu e de ignorat, nici un oras nu e de nevazut, nici o cultura nu e mai saraca sau mai buna decat alta. Antropologia ne invata asta si ne indeamna sa deschidem ochii mai ales spre ceea ce refuzam sa credem sau ignoram sa vedem. Alegerea sa explorezi poate depinde de conjunctura, educatie sau ignoranta, dar nici o sansa a contactului sinelui cu un loc nemaivazut nu ar trebui ratata. Sau cum incheiam un articol similar pe acelasi subiect acum cativa ani intr-o revista de la BEST, nu ratati marile ocazii!

Vio Bold
Alumni BEST Cluj
11 mai 2009